Toamna mândră, harnică
Și de bunuri darnică
A-mpărțit a ei comori:
Frunza-i dat-au vântului,

Iar roada pământului
Dat-o-au la muncitori.
Dat-au in pentru ștergare
Și porumb pentru coșare

Plin de ținte aurii,
Și toți strugurii de vie
Pentru dalba veselie
De la nunți și cumătrii.

Dat-au încă pentru coasă
Iarba-i verde și frumoasă
Care-n mai au înflorit;
Ș-a ei paseri cântătoare,

Ș-a ei șiruri de cucoare
Tainicului Răsărit.
Ș-au rămas, sărmana, goală,
Pe când viforul se scoală

Aducând gerul de an! …
Ce-a să facă ea la iarnă?
Norii vin ca să aștearnă
Pe câmpii un lung troian.

Vai de ea! … Ce-a să devie
Sub cumplita vijelie
Care suflă oțerit
Peste văile uscate,

Peste apele-nghețate,
Peste codrul desfrunzit?
Dar nu-i pasă! … Cât e soare,
Toamna, mândră țesătoare,

Pune furca-n brâul ei,
Ca să toarcă și să țese
Pânză lată-n ițe dese
De-nvălit umerii săi.

Și torcând de-a lungul trece
Peste brazda murgă, rece,
Unde ies painjini mii.
Iar fuioru-i de matasă

Pe pământ în urmă lasă
Mreji de raze argintii.
Câte lanuri, văi întinse,
Toate-acuma sunt cuprinse

De lungi fire ce lucesc.
Unele s-adună-n caier,
Altele, perdute-n aer,
Tainic, lin călătoresc.

Toamna grabnic le urzește,
Le-mpletește, nevedește,
Și cu toate la un loc
Ea-și lucrează-o-nvălitoare

Ca să meargă-n șezătoare
Și să ia parte la joc.
Iat-o în cămeșă albă,
Cu lefți mari lucind în salbă,

Mari cât ochii săi căprii.
Trista iarnă-o pizmuiește
Și prin neguri o pândește
Descântând vrăjitorii.

Iar românul cu drag spune:
„Doamne! fă încă-o minune!
Scoate-o fată-n calea mea,
Ca și toamna harnică

Și de suflet darnică,
Să-mi fac traiul meu cu ea!”