Baba cu douăsprezece cojoace
de Simion Florea Marian
Baba Dochia a avut un fecior și l-a însurat. Însă ea nu trăia bine cu noră-sa, ci, fiind o femeie foarte rea, o chinuia în tot chipul.
În urma urmelor, nemaiavând și nemaiștiind cum s-o chinuiască, o trimise într-un an, pe la sfârșitul lunii lui Faur, când era așa de frig de crăpau lemnele și ouăle sub corb, să meargă în pădure și să-i aducă fragi.
Noră-sa ce era să facă? Luă o cofiță și porni plângând după fragi. Dar de unde să afle ea fragi, după ce aceștia nu erau nici măcar înfloriți?
Ajungând în pădure și umblând încolo și încoace degeaba, dete urmă de o casă în care locuiau doisprezece moșnegi. Aceștia erau lunile anului.
Nevasta le povesti toată pățania ei cu soacra-sa și apoi îi întrebă dacă nu știu undeva vreun loc unde ar putea găsi fragi.
Bătrânii îi deteră de mâncare și, fiindcă înnoptase, îi ziseră să se culce și să se odihnească, fiindcă a doua zi fragii doriți se vor găsi.
Nevasta, trudită de alergătură cum era, nu așteptă mult să fie îmbiată, ci se culcă și adormi dusă.
A doua zi de dimineață, sculându-se nevasta și luând iarăși cofița, bătrânii îi ziseră să se întoarcă acasă cu dânsa, dar să n-o descopere deloc până acolo.
Nevasta mulțumi din toată inima moșnegilor pentru primire, le sărută mâna și apoi, luând cofița, se întoarse bucuroasă acasă la soacră-sa.
Soacră-sa, cum o văzu că vine, o întrebă cu glas ascuțit unde a stat atâta și dacă a adus fragi ori nu.
Nora nu-i răspunse nimic, ci îi dete numai cofița legată la gură.
Baba Dochia îi smuci cofița din mână, o descoperi repede și, când colo, ce să-i vadă ochii? Cofița era plină de fragi rumeni și frumoși, de-ți fugeau ochii pe dânșii. Iar ici-colo, printre ei, erau și frunze verzi.
Văzând Baba Dochia fragii, n-avu ce să mai zică. Îi luă din cofiță, îi mâncă și apoi, crezând că, dacă sunt fragi, de bună seamă trebuie să fie și pășune pentru capre, luă furca în brâu și caprele de-napoi și porni cu dânsele la pășune.
Dar, fiind încă foarte frig, se îmbrăcă mai întâi cu douăsprezece cojoace și apoi porni cu caprele la pășune.
Cum s-a pornit ea cu caprele, a dat o ninsoare și o furtună ca aceea de să nu scoți nici câinele afară.
Ningând, i se udă cojocul de deasupra, astfel că i se făcu tot ferfeniță.
Baba Dochia, văzând că i s-a udat și stricat cojocul și că nu-l mai poate purta în spate, îl lepădă jos și plecă mai departe.
Deoarece ninsoarea nu mai înceta, ci, dimpotrivă, venea tot mai mare, Dochia lepăda în fiecare zi, pe la înserate, câte un cojoc, până ce nu-i mai rămase niciunul.
Și cum a rămas fără niciun cojoc, baba îndată a început a tremura și a dârdâi din dinți de frig.
Văzând că îngheață de frig și că nu-i alt chip de scăpare, a picat în genunchi și a început a plânge.
Acolo, înghețând, se prefăcu într-un stan de piatră care și azi se vede pe vârful Rarăului, pe sub care curge o apă limpede ca lacrima.
Iar caprele s-au prefăcut, de asemenea, în pietre.