Era odată o capră care avea trei iezi.
Iedul cel mare și cel mijlociu erau obraznici și neascultători, dar cel mic era harnic și cuminte.

Într-o zi, capra îi chemă pe iezi și le zise:

– Dragii mamei copilași! Eu mă duc în pădure să aduc ceva de-ale gurii. Dar voi încuiați ușa după mine și să nu cumva să deschideți până nu veți auzi glasul meu. Ca să mă cunoașteți, am să vă cânt așa:

– Auzit-ați ce-am spus?

– Da, mamă! – ziseră iezii. – Să n-ai nicio grijă, mămică.

Apoi capra ieși și se duse în treaba ei. Iezii închiseră ușa după dânsa și traseră zăvorul.

Dar vorba veche zice că păreții au urechi și fereștile ochi. Un lup viclean, cumătrul caprei, trăgea cu urechea la păretele casei și ascultase tot ce le spusese mama iezilor.

„Bun!”, zise lupul în gândul său. „Acum e momentul meu. Dacă se lasă păcăliți și-mi deschid ușa, bine ar fi!”

Și veni la ușă, apoi începu să cânte:

– Hai, deschideți cu fuga, dragii mamei, cu fuga! – șopti lupul.

– Haideți, deschideți ușa, că mama a venit cu mâncare, spuse iedul cel mare.

– Stați puțin! – interveni cel mic. – Nu deschideți, că nu-i mama. O recunosc după glas: al ei e mai subțire și mai dulce, nu așa aspru și răgușit.

Iezii nu deschiseră ușa, iar lupul plecă furios. Se duse la fierar să-și subțieze glasul, apoi se întoarse și cântă din nou.

– Uite, v-am spus eu, zise iedul cel mare.

– Nu e mama, nu e mama! – strigă cel mic. – Ascultați-mă și pe mine! Nu e glasul mamei!

Dar iedul cel mare nu-l ascultă. Se duse la ușă și trase zăvorul.

Atunci cel mic se ascunse repede în cuptor, iar cel mijlociu se furișă sub pat. Lupul năvăli în casă și îl înghiți pe iedul cel mare într-o clipă.

Apoi începu să cotrobăie prin casă după ceilalți doi. Nu-i găsi din prima și, obosit, se așeză pe pat. Când patul scârțâi, iedul ascuns dedesubt se sperie și scoase un sunet.

– Aha! Aici mi-ai fost? – zise lupul. – Ia vino-ncoace la nănășelul!

Și l-a prins și pe cel mijlociu, mâncându-l și pe el.

După aceea, lupul mai căută puțin, dar iedul cel mic tăcea ca peștele. Neaflându-l, lupul ieși din casă și plecă.

Iedul cel mic coborî din cuptor, încuie ușa și începu să plângă amar:

– Drăguții mei frățiori! Dacă nu s-ar fi lăsat păcăliți, lupul nu i-ar fi mâncat! Și săraca noastră mamă nici măcar nu știe ce nenorocire a dat peste noi!

Pe când plângea el așa, iată că veni și capra, grăbită și plină de merinde. Dar cum se apropie de casă, o cuprinse un fior rece și simți că s-a întâmplat ceva rău.

Ajungând la ușă, începu să cânte:

Atunci iedul cel mic alergă și deschise repede ușa. Se aruncă în brațele mamei și, plângând, îi povesti tot ce se întâmplase.

Capra, cuprinsă de durere și mânie, hotărî pe loc să-l pedepsească pe lup.

Aprinse focul, pregăti fel de fel de bucate – sarmale, plachie, alivenci, pască cu smântână și ouă – apoi săpă o groapă pe care o umplu cu cărbuni încinși. Deasupra așeză nuiele, frunze, puțin pământ și stuf, ca să pară loc sigur.

După ce puse totul la cale, plecă în pădure și-l găsi pe lup.

– Bună ziua, cumetre! – îi zise ea. – Am făcut un praznic după puterea mea și am venit să te poftesc și pe dumneata.

Lupul, fățarnic, porni după dânsa, prefăcându-se că plânge pentru nenorocirea caprei.

Ajunși acasă, capra îi zise:

– Te rog, ia loc aici, cumetre Lup.

Și îi puse un scaun de ceară chiar deasupra gropii acoperite. În fața lui răsturnă sarmalele, iar lupul începu să le înfulece cu lăcomie.

– Dumnezeu să ierte pe cei răposați, cumătră, că bune sarmale ai mai făcut! – zise lupul.

Dar tocmai atunci scaunul se topi și lupul căzu în groapa plină cu jăratec.

– Văleu, cumătră, tălpile mele! Scoate-mă, că-mi arde inima-n mine!

– Ba nu, cumetre, că așa mi-a ars și mie inima după iezișorii mei! – răspunse capra.

Și astfel capra a scăpat de lup, iar vestea s-a dus în toată pădurea.