Biblioteca Mea

„Fetița cu chibrituri” este una dintre cele mai cunoscute povești ale lui Hans Christian Andersen, publicată prima dată în 1845. Este considerată una dintre cele mai emoționante povești ale literaturii universale.

Povestea urmărește o fetiță săracă, care în seara de Anul Nou merge pe stradă desculță și înghețată. Ea nu îndrăznește să meargă acasă de frica tatălui. Pentru a se încălzi, aprinde pe rând chibriturile, iar în lumina lor are viziuni frumoase și pline de speranță: o sobă caldă, o masă bogată, un brad împodobit. În ultima viziune o vede pe bunica ei iubitoare, singura care a avut grijă de ea. Fata aprinde toate chibriturile deodată pentru a o ține aproape, iar bunica o ia cu ea în ceruri. Dimineața, oamenii o găsesc fără viață, cu un zâmbet pe chip.

Fetița cu chibrituri de Hans Christian Andersen

Era frig cumplit; ningea și se făcea noapte. Era cea din urmă noapte a anului, noaptea de Anul Nou!

Pe frigul și pe întunericul acesta, mergea pe stradă o fetiță săracă, desculță, și cu capul gol. Avusese ea pantofi când plecase de-acasă,dar ce folos! Erau prea mari pentru dânsa; îi purtase mai întâimamă-sa și, fi indcă erau așa de mari, fetița i-a pierdut când s-a grăbit să treacă strada, din pricina că tocmai veneau în goană două trăsuri.Un pantof nu-l mai găsise, iar pe celălalt l-a șterpelit un băiețaș; zicea că are să-l facă leagăn când are să aibă și el copii.Și acuma, săraca fetiță mergea desculță, și piciorușele ei erau vinete de frig. Ducea într-un șorț vechi o mulțime de cutii dechibrituri și o cutie o ținea în mână. Toată ziua umblase așa și nu-i

dăduse nimeni nici măcar un bănuț. Și-acuma era ostenită, fl ămândăși pe jumătate înghețată de frig. Fulgii cădeau și se prindeau de părul ei lung și bălai care-i atârna frumos în cârlionți pe umeri – dar ea numai la frumusețe nu se gândea!

Nu mai putea de oboseală și s-a așezat într-un ungher între două case; una era mai ieșită în afară, așa că între amândouă era un cotlon.

Fetița s-a ghemuit, strângându-și picioarele sub dânsa, dar tot îi era frig. Acasă nu îndrăznea să se ducă, fi indcă nu vânduse nicio cutie

de chibrituri și nu căpătase niciun bănuț măcar. Tată-său avea s-o bată; de altfel și acasă era frig, pereții erau sparți și cu toate că

astupaseră crăpăturile cu paie și cu zdrențe, vântul tot răzbătea înăuntru. Mâinile îi erau aproape țepene de frig. Un chibrit ar fi

strașnic acuma; ce-ar fi să scoată unul, să-l aprindă și să-și încălzească degetele? A scos un chibrit și l-a aprins. Ce frumos

ardea! Era o fl acără caldă și limpede ca o lumânărică, o minunată lumânărică. Și deodată fetiței i s-a părut că șade în fața unei sobe mari de tuci, cu picioarele de alamă. În sobă era un foc zdravăn și fetița își întinse picioarele să le încălzească … dar flacăra se stinse, soba pieri … și fetița se trezi ținând între degete chibritul ars.A mai aprins unul și iar s-a făcut lumină. Zidul, acolo unde era luminat, s-a făcut străveziu ca un geam. Pe geam fetița văzu o

odaie cu masa pusă; pe fața strălucitor de albă erau farfurii de porțelan și în mijloc, pe o farfurie, era o coșcogeamite gâscă friptă,

umplută cu prune și mere, din care ieșeau aburi. Și ce era mai minunat decât toate, gâsca a sărit din farfurie, a început să umble pe

jos, legănându-se cu furculița și cuțitul înfipte în spate, și s-a îndreptat chiar către fetiță. Dar deodată chibritul s-a stins și n-a mai

rămas decât zidul gros și rece.

Fetița a mai aprins un chibrit și flacăra a făcut lumină jur-împrejur; și în lumina strălucitoare s-a ivit bunica, strălucind și ea,

cu zâmbetul ei bun și blând.

– Bunicuță! a strigat fetița. Ia-mă, ia-mă cu tine! Știu că ai să pleci și tu când se stinge chibritul, tot așa cum au plecat și soba cea caldă,

și gâsca cea friptă, și pomul cel frumos!

Și repede a aprins și celelalte chibrituri care mai erau în cutie,fiindcă voia s-o mai ție pe bunică-sa să nu plece. Și chibriturile au

dat o lumină așa de mare, că se vedea mai bine decât ziua. Niciodată nu fusese mai frumoasă bunica; a luat-o în brațe pe fetiță și

amândouă s-au înălțat în strălucire și în bucurie, și fetiței acum nu-i mai era frig, nici frică; era în cer.

A doua zi de dimineață, în ungherul dintre cele două case, fetița cu obrajii roșii și zâmbet pe buze zăcea moartă, degerată de frig, în

cea din urmă noapte a anului. Zorii Anului Nou s-au ridicat deasupra trupușorului mort, lângă care erau împrăștiate o mulțime de cutii de

chibrituri, una din ele cu toate chibriturile arse. „A vrut să se încălzească”, ziceau oamenii. Dar nimeni nu știa ce frumuseți văzuse ea și în ce strălucire intrase și ce bucurii mari îi adusese Anul Nou!