Păcală, unde-s prunele?

Într-un sat liniștit din inima țării, la marginea drumului prăfuit, creștea un zarzăr bătrân și falnic. Toată vara pomul rodise din belșug, dar acum, spre sfârșitul verii, în vârful lui mai rămăseseră doar două caise coapte, aurii ca soarele de amiază.

Boierul satului, un om rotofei și cam zgârcit, l-a zărit pe Păcală trecând pe lângă gard și l-a strigat cu prefăcută bunăvoință:

— Măi Păcală, urcă-te iute în zarzăr și adu-mi cele două caise care-au mai rămas! Ți-oi da și ție un bănuț pentru osteneală.

Fără să stea prea mult pe gânduri, Păcală și-a suflecat mânecile, a scuipat în palme și s-a cățărat sprinten pe crengile noduroase, tot mai sus, până aproape de vârful pomului.

Sus, printre frunze, cele două caise străluceau rumene și mustoase. Lui Păcală i-a lăsat gura apă. „O caisă pentru mine, una pentru boier, așa e drept”, și-a zis el și a mușcat cu poftă din cea mai coaptă, până n-a mai rămas din ea nici sâmburele.

A coborât apoi tacticos, ținând cu grijă în palmă singura caisă rămasă. I-a întins-o boierului cu un zâmbet larg:

— Poftim, boierule, caisa dumitale, culeasă chiar acum din vârful pomului!

Boierul s-a încruntat și, învârtind caisa între degete, s-a uitat lung la Păcală:

— Stai puțin, Păcală! Doar erau două caise în vârful pomului. Unde-i cealaltă?

Păcală s-a scărpinat gânditor în creștet, apoi a răspuns cu cea mai mare nevinovăție din lume:

— Păi, boierule, cealaltă am gustat-o eu, colea sus, în pom. Voiam doar să mă încredințez că-s bine coapte… Nu se cădea să-ți aduc marfă crudă, nu-i așa?

Și, ca să-și dovedească spusele, Păcală a mușcat vesel și din caisa rămasă în palmă, chiar sub privirea uluită a boierului. Rămas cu mâna goală și cu gura căscată, bietul boier n-a mai știut ce să zică, iar Păcală a pornit mai departe, fluierând mulțumit pe drumul prăfuit al satului.

· sfârșit ·