Biblioteca de proverbe

100 de Proverbe Românești: Înțelepciune Veche pentru Lumea Nouă

Puterea proverbelor românești stă în simplitatea lor. Nu sunt doar niște rime prăfuite din manualele de română, ci mici pastile de înțelepciune care au supraviețuit sutelor de ani pentru că spun adevărul pe scurt.

Ce este un proverb? Un proverb este o frază populară scurtă care exprimă un adevăr comun, un sfat sau o lecție bazată pe experiență. De multe ori, proverbul folosește imagini simple pentru a explica lucruri importante despre viață.

Deschide toate Închide toate

Se încarcă proverbele…

Apasă pe un proverb pentru semnificație și pildă.

Nu am găsit niciun proverb. Încearcă alt cuvânt cheie.

Întrebări frecvente despre proverbe românești

Care este cel mai cunoscut proverb românesc?

Unul dintre cele mai cunoscute este „Cine se scoală de dimineață, departe ajunge”, o lecție despre hărnicie, disciplină și începuturi făcute la timp.

Ce semnificație au proverbele în cultura noastră?

Proverbele transmit valori, observații și lecții de viață în fraze scurte, ușor de ținut minte și de folosit în vorbirea de zi cu zi.

Cum pot folosi această pagină la școală?

Elevii pot căuta proverbe după cuvinte cheie, pot citi explicația și pot folosi pilda scurtă ca punct de plecare pentru compuneri sau discuții.

Două gâște potcovite
Au plecat să se mărite,

Și-o găină-n urma lor
Tot sărea într-un picior.

Iar cocoșu-așa zicea:
„Stai, moțato, nu pleca!”

Unu, doi,

Hai cu noi,

Trei, patru,

Hai la teatru,

Cinci, șase, șapte,

Hai să bem cafea cu lapte,

Opt, nouă, zece,

El să plece!

Știu să număr

Până la zece.

Într-un sat trăia o femeie bătrână și bună la suflet. În fiecare dimineață, ea mergea la izvor cu un băț pe umeri. La capetele bățului atârnau două ulcioare mari pentru apă.

Un ulcior era nou și zdravăn. Celălalt avea o crăpătură mică pe o parte.

După ce umplea ulcioarele cu apă rece de izvor, femeia pornea încet spre casă.

Drumul până acasă era lung. Când femeia ajungea la poartă, ulciorul cel bun era plin ochi, iar ulciorul crăpat rămânea doar pe jumătate.

În fiecare zi se întâmpla la fel. Ulciorul crăpat se rușina tare.

Într-o dimineață, a oftat și i-a spus femeii:

— Nu sunt de folos. Pierd apa pe drum și te necăjesc.

Femeia s-a oprit și a zâmbit blând.

— Uită-te pe marginea drumului tău, i-a spus ea.

Și ulciorul a văzut: flori albastre, maci roșii, clopoței și mușețel creșteau numai pe partea lui. Cealaltă margine era goală și uscată.

— Eu am știut de crăpătura ta, a spus femeia. De aceea am aruncat semințe pe partea aceea a drumului. Tu le-ai udat în fiecare zi. Datorită ție, drumul până acasă a înflorit.

Autor pentru copii

Povești de Petre Ispirescu

Descoperă textele disponibile de Petre Ispirescu, organizate într-o pagină clară, ușor de parcurs pentru copii, părinți și profesori.

Vezi textele

Texte disponibile

Lista este organizată ca o bibliotecă mică: fiecare card deschide direct lectura aleasă.

Sarea în bucateCitește

A fost odată un împărat. Acest împărat avea trei fete. Rămânând văduv, toată dragostea lui el și-o aruncase asupra fetelor. Ele mărindu-se și văzând sârguința ce punea părintele lor ca să le crească pe ele, să le învețe și să le păzească de orice răutăți și bântuieli, se sileau și ele din toată puterea lor ca să-l facă să uite mâhnirea ce-l coprinsese pentru moartea mumei lor.Într-una din zile, ce-i vine împăratului, că numai întreabă pe fata cea mai mare:

-Fata mea, cum mă iubești tu pe mine?

-Cum să te iubesc, tată? Iaca eu te iubesc ca mierea, răspunse ea, după ce se gândi că ce lucru poate fi mai dulce pe lume. Atâta o tăie capul pe dânsa, atâta și vorbi.

-Să-mi trăiești, fata mea; să-mi facă Dumnezeu parte de tine.

Și întrebând și pe fata cea mijlocie:

-Dar tu, cum mă iubești pe mine, fata mea?

-Ca zahărul, tată.

Atâta o tăie și pe dânsa capul și atâta răspunse.

-Să-ți dea Dumnezeu bine, fata mea. Să mă bucur de tine.

Pasămite, fetele acestea erau lingușitoare și știau să-și arate iubirea către părintele lor mai mult decât o aveau.

Împăratul se bucură cât un lucru mare când auzi de la fetele lui cele mai mari cât îl iubesc. El socoti că altfel de iubire nu poate să fie decât cea dulce ca mierea și ca zahărul.

Și uitându-se și la fata cea mai mică, ce sta mai deoparte și cu sfială, o întreabă și pe dânsa:

-Cum mă iubești tu, fata mea?

-Ca sarea în bucate, tată! răspunse și ea cu fața senină, zâmbind cu dragoste firească și lăsându-și ochii în jos, de rușine că vorbi și ea. Ea se rușina, biet, văzând că tată-său o băgase și pe ea în seamă, ca o mai mică ce era.

Când auziră surorile ei răspunsul ce dete ea tatălui lor, pufniră în râs și-și întoarseră fețele de către dânsa. Iar tatăl lor se încruntă și, plin de supărare, zise:

-Ia fă-te mai încoace, nesocotito, să ne înțelegem la cuvinte. N-auziși tu pe surorile tale cele mai mari cu ce fel de dragoste mă iubesc ele? Cum de nu te-ai luat după dânsele ca să-mi spui câtă dragoste dulce ai și tu către tatăl tău? Pentru asta oare mă trudesc eu ca să vă cresc și să vă dau învățătură cum altele să nu fie în lume ca voi? Să te duci de la mine cu sarea ta cu tot!

Când auzi fata cea mică a împăratului urgia tatălui său, ce cădea pe capul ei, intră în fundul pământului de mâhnire căci se supărase tată-său și, încumetându-se, zise:

-Să mă ierți, tată, că eu n-am vrut să te supăr. Eu am socotit cu mintea mea că dragostea ce am către tine este, dacă nu mai presus decât a surorilor mele, dar nici mai prejos decât mierea și zahărul…

-Auzi, auzi, o întrerupse tată-său; și mai ai obraz să te atingi de surorile tale cele mai mari? Să te duci de la mine, fată nerușinată ce ești, să nu-ți mai auz de nume!

Îi închise gura și o lăsă plângând.

Surorile vrură să o mângâie, dar cu niște cuvinte atingătoare, care îi făceau mai mult rău decât bine.

Fata cea mică a împăratului, dacă văzu că nici surorile nu o cruță, își puse nădejdea în Dumnezeu și se hotărî să plece unde mila domnului o va duce. Își luă deci din casa părintească un rând de haine proaste și vechi și pribegi din sat în sat, până la curtea unui alt împărat.Ajungând acolo, stătu la poartă. Chelăreasa o văzu și dacă veni la dânsa o întrebă ce vrea; ea răspunse că este o fată săracă și fără de părinți, și ar vrea să se bage la stăpân dacă ar găsi vreun loc.

Tocmai atunci ieșise ajutoarea chelăresei și ar fi voit să bage pe alta. Se uită la dânsa chelăreasa, cu ochii pătrunzători, și i se păru a fi bună să o ia pe dânsa în slujbă.

Fata de împărat mai fu întrebată că ce simbrie cere, și ea răspunse că nu cere nicio simbrie, fără decât să slujească o bucată de vreme și dacă slujba ei va fi vrednică de vreo simbrie, să-i dea atât cât va face.

Chelăreasa se bucură văzând-o că răspunde așa de cuminte, și o luă să-i fie ajutoare. îi spuse ce are să facă și îi dete pe mână un vraf de chei din mai multe ce avea.

Fata era cuminte și deșteaptă. Ea începu să deretice prin cămară și prin dulapurile de la care avea cheile și să puie fiecare lucrușor la rânduiala lui.

Și fiindcă îi prindea mâna la frământat, la fiertul dulceților și la alte bunătăți de mâncare ce se află prin cămările împăraților, în grija ei fură lăsate tainurile curții. Și cum oare n-ar fi știut să facă toate astea? Mă rog, fată de împărat nu era? Și nu se ivi nicio cârteală din partea nimănui, căci ea toate tainurile le împărțea cu cumpănă și cu dreptate, de nu-i găsea nimeni nicio părtinire.

Unde să stea ea la vorbă deșartă, sau cu streinii carii veneau să-și ia tainurile și merticurile? Unde să iasă din gura ei vreo vorbă fără cumpăt, ori să asculte de la cineva vreo asemenea vorbă, că se rușina și găsea ea cuvinte destul de cuviincioase cu care să închiză și gura cea mai farfara. Ea nu sta la taifas cu slugile ori cu slujnicile curții, ci, când își găsea câte nițică vreme de repaus, citea pe carte. Toți cu totul aveau sfială de dânsa și nu-i găsea nimeni vreo faptă care să le dea dreptul a-i atârna vreun ponos de coadă.

Vestea despre vrednicia și smerenia ajutoarei de chelăreasă ajunse numaidecât și la urechile împărătesei. Ea dori s-o vază. Iar dacă se înfățișă împărătesei, fata de împărat știu să se arate și să vorbească din inimă curată, fără prefăcătorie și fără multă îndrăzneală.

Împărăteasa prinse a o îndrăgi. Ea bănui că ajutoarea de chelăreasă nu poate să fie de neam prost.

Și așa cum vă spusei, împărăteasa luă pe fată, ajutoarea chelăresei, pe lângă dânsa.Unde se ducea împărăteasa, mergea și ea; când se punea împărăteasa la lucru, lucra și ca. Apoi, lucrul ce ieșea din mâna ei era mărgăritar, nu altceva. Din toate cuvintele cele înțelepte ce ieșeau din gura ei plăcu împărătesei mai mult decât orice. Ce să întindem vorbă multă? Ajunsese să fie nedespărțită de împărăteasă. O iubea împărăteasa ca pe copilul ei.

Se mira și împăratul de atâta alipire a împărătesei către această fată. Acest împărat avea un fecior singur la părinți. Tată-său și mumă-sa se uitau la dânsul ca la soare. Îl pierdeau de drag ce le era.

Și mergând împăratul la un război, luă și pe fiul său cu dânsul, ca să se deprinză cu ale războaielor. Acolo, nu știu cum se făcu, nu știu cum se drese, că numai ce îl aduseră acasă rănit.

Să fi văzut pe mă-sa jăliri și plânsete. Nopțile le făcea zile privindu-l la boală. Iar dacă o ajunse oboseala de nu mai putea sta în picioare, împărăteasa puse pe fata ei din casă, ca pe un om de credință, să îngrijească de dânsul, și apoi, când una, când alta, erau nelipsite de lângă patul rănitului.

Cuvintele cele blânde și înțelepte ale fetei, mângâierile ei cele dulci și neprefăcute, smerenia ei deșteptară în inima bolnavului o simțire ce nu o avusese până atunci, iar mai mult decât toate, cum știa ea să umble de binișor când îi primenea rănile, făcu pe fiul de împărat să o iubească ca pe o soră, căci pare că-i alina durerile când punea ea mâna pe rănile lui.

Într-un după-prânz, după ce se făcuse mai bine, când sta de vorbă cu mă-sa, el îi zise:

-Știi ce, mamă, mie mi-ar fi voia să mă însor.

-Bine, măicuță, bine. Mai bine de tânăr, decât să intri în valurile lumii. Să-ți caute maica o fată bună de împărat, și de neam, și de treabă.

-Ea e găsită, mamă.

-Și cine este? O știu eu? -Să nu te superi, mamă, dacă ți-oi spune. Mie mi-a rămas inima la fata dumitale din casă. O iubesc, mamă, ca pe sufletul meu. Din câte fete de împărați și de domni am văzut, niciuna nu mi-a plăcut ca dânsa. Ea mi-a robit inima.

Se împotrivi împărăteasa oarecum, cârmi ea; dar nu fu cu putința să întoarcă pornirea fiului ei de la această însurătoare.

Dacă văzu și văzu că altfel nu se poate, și că fata ce-și alesese fiul ei să o ia de nevastă este cuminte, blândă, cu bună judecată, și mai presus de toate este smerită, cinstită și vrednică, se învoi și dânsa. Rămase acum să înduplece și pe împăratul, tatăl băiatului, ca să primească și dânsul alegerea fiului lor. Pentru aceasta nu fu mare greutate; căci atât muma, cât și fiul căzură cu rugăminte și lăudară pe fată cum știură și ei mai bine.

Logodiră deci împăratul și împărăteasa pe fiul lor cu fata din casă a împărătesei și hotărâră și nunta.

Când începură a face poftirile la nuntă, logodnica fiului de împărat se ruga cu cerul, cu pământul ca la nuntă să poftească și pe împăratul cutare, pe tatăl ei adică; se feri însă d-a spune cuiva că este fata acelui împărat.

Socrii primiră să-i facă voia și poftiră la nuntă și pe acel împărat.

În ziua cununiilor veniră toți musafirii la nuntă. Se începură veseliile și ținură toată ziua, ca la împărați, de! Ce să zici?

Seara se întinse o masă d-alea împărăteștile, cu fel de fel de mâncări, de băuturi, de plăcinte și de alte bunătăți, de să-ți lingi și degetele când le vei mânca.

Mireasa poruncise bucătarilor ce bucate să gătească.

Ea însă cu mâna ei găti deoparte toate acele feluri de mâncare numai pentru un musafir. Apoi dete poruncă unei slugi credincioase ca să bage bine de seamă ca, aducând la masă bucatele gătite de dânsa, să le puie dinaintea împăratului poftit după rugăciunea ei. Dară să îngrijească să nu le puie dinaintea altcuiva, că e primejdie de moarte.

Sluga cea credincioasă făcu întocmai precum i se poruncise.După ce se așezară toți poftiții la masă, începură a mânca și a se veseli cât nu se poate spune.

Împăratul cel poftit, adică tatăl miresei, mânca și nu prea. Încă de când venise, el se tot uita la mireasă și pare că-i zicea inima ceva, dară nu-i venea să crează ochilor.

Pasămite, el își semuia copila, și neputându-și da seamă de cum ajunsese ea să se mărite după un fecior de împărat, nu cuteză să zică nimănui nimic.

Vezi că trudele și necazurile ce suferise biata fată o schimbaseră de cum o știa tată-său.

Și, îndemnându-se de pofta cu care mâncau mesenii, ar fi voit și dânsul să mănânce și să se veselească; dară după ce gustă o dată sau de două ori din bucate, se opri. Sluga care îi aducea bucatele le ridica întregi, neatinse.

Se mira acest împărat cum de toți mesenii mănâncă cu poftă niște bucate care pentru dânsul n-aveau niciun gust. Se încumese și întreabă pe vecinul din dreapta. Acesta îi răspunse că astfel de bucate bune n-a mâncat de nu ține minte. Gustă și împăratul din talerul vecinului, și văzu că bucatele sunt bune. Asemenea făcu și la vecinul din stânga.

Îi lăsa gura apă după bucatele cele bune ce gustase de la vecini; foamea îi da zor să îmbuce și el; dară cine putea să mănânce bucatele ce i se aducea, lui? Rabdă ce rabdă; de rușine lua el câteodată și din bucatele ce i se aduceau, ca să nu se facă de râs între meseni, dar încolo nimic. În cele din urmă, nu se mai putu opri, și ridicându-se în sus, zise cu glas mare:

-Bine, împărate, m-ai chemat la nunta fiului tău ca să-ți bați joc de mine?

-Vai de mine, măria-ta! Cum se poate să-ți treacă prin gând una ca aceasta? După cum se vede toată adunarea, te cinstesc și pe dumneata ca pe toți ceilalți împărați, fără deosebire.

-Ba să mă ierți, împărate, bucatele tuturor mesenilor sunt bune de mâncat, numai ale mele nu.

Se făcu foc de supărare împăratul socru și porunci ca numaidecât să vie bucătarii să-și dea seamă de ceea ce au făcut, și vinovații să se dea morții.

Știți ce era?

Iaca mireasa gătise toate bucatele pentru tată-său fără sare, ci numai cu miere și cu zahăr. Chiar sarnița de dinaintea lui era plină cu zahăr pisat, și degeaba lua bietul împărat cu cuțitul din sarniță ce credea el că este cu sare și punea în bucate, ele, în loc să se facă mai bune de mâncare, se făceau și mai dulci de pe cât erau, și mai cătrănite.

Atunci se ridică mireasa în sus și zise împăratului socru:

– Eu am gătit bucatele pentru împăratul ce s-a supărat, și iată pentru ce am făcut-o:

Acest împărat este tată-meu. Noi eram trei surori în casa părintească. Tata ne-a întrebat într-o zi cum îl iubim noi. Surorile mele cel mai mari, una îi răspunse că îl iubește ca mierea, alta ca zahărul. Eu îi zisei că îl iubesc ca sarea în bucate. Așa am socotit eu că nu se poate mai multă iubire decât aceasta! Tata s-a supărat pe mine și m-a gonit din casă. Dumnezeu nu m-a lăsat să piei și, prin muncă, cinste și hărnicie, am ajuns unde mă vedeți. Acum am vrut să dovedesc tatei că, fără miere și fără zahăr, poate omul să trăiască, dar fără sare nu, d-aia i-am gătit bucatele fără sare. Judecați dumneavoastră cu minte împărătească cine a avut dreptate.

Toți mesenii într-o glăsuire găsiră cu cale că pe nedrept a fost fata gonită din casa părintească.

Atunci tatăl fetei mărturisi că n-a știut să prețuiască duhul fetei sale și și-a cerut iertăciune.

Fata, și ea, i-a sărutat mâna și și-a cerut și dânsa iertăciune dacă fapta ei l-a supărat.

Și se puseră pe o veselie și pe o petrecere de se duse vestea în lume.

Tatăl fetei se veselea, nu se veselea, dar socrul știu că se veselea și se mândrea că a dobândit o așa noră, și de viță bună, și înțeleaptă și harnică.Eram și eu la nuntă împreună cu cheleșul acela care se tupilează printre d-voastră, cinstiți boieri. Multe ciolane, doamne, mai căzură de la acea masă, și, care cum cădea, tot în capul chelului le da.

Și încălecai p-o șea, și v-o spusei d-voastră așa.

Și încălecai p-o lingură scurtă, să trăiască cine ascultă.

Și mai încălecai p-un fus, să trăiască și cine a spus.

Autor pentru copii

Povești de Frații Grimm

Descoperă textele disponibile de Frații Grimm, organizate într-o pagină clară, ușor de parcurs pentru copii, părinți și profesori.

Vezi textele

Texte disponibile

Lista este organizată ca o bibliotecă mică: fiecare card deschide direct lectura aleasă.

Albă-ca-ZăpadaCitește

Povești Albă-ca-Zăpada de Frații Grimm Într-o iarnă, pe când zăpada cădea din înaltul nemărginit al cerului în fulgi mari şi pufoşi, o împărăteasă sta într-un jilţ şi cosea lângă o fereastră cu pervazul negru, de abanos. Şi cum cosea ea aşa, aruncându-şi din când în când privirile la ninsoarea ce se cernea de sus, se întâmplă să se înţepe cu acul în deget şi trei picături de sânge căzură în zăpadă. Roşul sângelui arăta atât de frumos pe albul zăpezii, că împărăteasa rămase încântată şi gândi în sinea ei: “Aș da orice pe lume ca să am un copil alb ca zăpada, cu obrajii rumeni ca sângele și cu părul negru ca abanosul!” Treceau zilele și nopțile, iar împărăteasa a născut o fetiță albă ca zăpada, cu obrajii roșii ca sângele și cu părul negru ca abanosul. Fetița a fost numită Albă-ca-Zăpada… Dar după ce a adus-o pe lume, împărăteasa a murit.După ce a trecut perioada de doliu, împăratul și-a luat altă soție. Era foarte frumoasă, dar și foarte mândră și arogantă. Nici nu voia să se gândească că altă femeie ar putea fi mai frumoasă decât ea. Împărăteasa avea o oglindă fermecată. De fiecare dată când se privea în ea, întreba: — Oglinjoară, oglinjoară, cine e cea mai frumoasă din lume? Spune-mi numele anume! Iar oglinda îi răspundea: — Măria Ta, tu ești cea mai frumoasă din întreaga lume! Atunci împărăteasa zâmbea fericită, pentru că știa că oglinda spune mereu adevărul. Albă-ca-Zăpada creștea văzând cu ochii și devenea tot mai frumoasă cu fiecare zi. Fata era luminoasă și curată ca o dimineață de iarnă. Pe lângă ea, frumusețea împărătesei nu mai strălucea ca înainte. Într-o zi, împărăteasa se opri din nou în fața oglinzii și întrebă: — Oglinjoară, oglinjoară, cine e cea mai frumoasă din lume? Iar oglinda îi răspunse: — Frumoasă ești, împărăteasă, dar Albă-ca-Zăpada e și mai frumoasă!Din ziua aceea, ori de câte ori o vedea pe Albă-ca-Zăpada, împărăteasa simțea cum i se strânge inima de ciudă. Fata devenea pe zi ce trecea tot mai frumoasă, iar asta o făcea pe împărăteasă să o urască tot mai tare. Răutatea prinsese rădăcini adânci în sufletul ei, ea nu-și mai găsea liniștea nici dimineața, nici seara.În cele din urmă, răutatea din inima împărătesei crescuse atât de mult, încât nu mai putea gândi cu bunătate. A chemat un vânător și i-a spus cu glas rece: — Du-o pe Albă-ca-Zăpada adânc în pădure și omoar-o. Nu mai vreau s-o văd la palat. Fă în așa fel încât să nu se mai întoarcă niciodată… Vânătorul a rămas încremenit. Știa că fata era bună și nevinovată. Vânătorul nu îndrăzni să se împotrivească poruncii împărătesei și o duse pe Albă-ca-Zăpada adânc în Pădurea Neagră. — Te rog, fie-ți milă de viața mea! Am să fug departe în pădure și nu mă voi mai întoarce niciodată la palat… Vânătorul se uită la ea și i se făcu milă. Albă-ca-Zăpada era bună și nevinovată. — Fugi, copila mea! Ascunde-te bine și să nu te mai întorci aici! îi spuse el. În sufletul lui încă se temea pentru ea, gândindu-se că pădurea era plină de primejdii. Dar era ușurat că nu trebuia să facă o faptă atât de crudă. Ca să o poată păcăli pe împărăteasă, vânătorul luă urmele unui animal sălbatic și se întoarse singur la palat. Biata copilă rămăsese singură-singurică în pădurea fără sfârșit. Era atât de speriată, încât fiecare frunză care se mișca i se părea o primejdie. Nu știa unde să meargă și cum să scape din pădurea întunecată. În cele din urmă, începu să alerge. Fugea peste pietre ascuțite și printre mărăcini, iar animalele sălbatice treceau pe lângă ea fără să-i facă vreun rău. A alergat până când nu a mai avut putere, iar spre seară zări o căsuță mică. Fata intrase să se odihnească.În căsuță, toate lucrurile erau mici-mititele, dar atât de frumoase și curate, încât îți era drag să le privești. Pe o măsuță acoperită cu o față de masă albă erau așezate șapte farfurioare mici. Lângă fiecare se aflau câte o linguriță, o furculiță, un cuțitaș și o ceșcuță cât un degetar. Iar lângă perete erau aliniate șapte pătuțuri, acoperite cu cearșafuri albe.Pentru că era foarte flămândă și însetată, Albă-ca-Zăpada gustă câte puțin din fiecare farfurioară. Rupse câte o bucățică mică de pâine și bău câte o înghițitură din fiecare ceșcuță, fiindcă nu voia să ia totul de la unul singur. Era atât de obosită, încât încercă să se culce într-un pătuț. Dar unul era prea lung, altul prea scurt. Abia ultimul pătuț era potrivit pentru ea. Albă-ca-Zăpada se culcă și adormi imediat.Seara târziu, stăpânii căsuței se întoarseră acasă. Erau șapte pitici care munciseră toată ziua în munți, căutând metale și pietre prețioase. Piticii aprinseră cele șapte lumânări, iar căsuța se umplu de o lumină caldă și blândă. Curând își dădură seama că cineva intrase în casa lor, pentru că lucrurile nu mai erau așezate cum le lăsaseră înainte să plece.Atunci primul pitic spuse: — Cine a stat pe scăunelul meu? Al doilea întrebă: — Cine a mâncat din farfuria mea? Al treilea zise: — Cine a mușcat din pâinea mea? Al patrulea: — Cine a gustat din mâncarea mea? Al cincilea: — Cine a luat furculița mea? Al șaselea: — Cine a folosit cuțitașul meu? Iar al șaptelea întrebă: — Cine a băut din ceșcuța mea? Primul pitic se uită mai atent și observă că pătuțul lui era puțin șifonat. — Cine s-a culcat în pătuțul meu?! Toți ceilalți alergară repede la paturile lor și strigară mirați: — Și în pătuțul meu a stat cineva!Dar când al șaptelea pitic se apropie de pătuțul lui, o văzu pe Albă-ca-Zăpada dormind liniștită.Îi chemă repede și pe ceilalți pitici, iar ei veniră mirați și curioși. Apoi ridicară cele șapte lumânări și o priviră în tăcere pe fetița adormită. Era atât de frumoasă și de liniștită, încât piticii nu-și puteau lua ochii de la ea.— Vai, tare frumoasă mai este copila aceasta! spuseră piticii uimiți. Și fiindcă le era drag s-o privească dormind atât de liniștită, nu au vrut s-o trezească. Au lăsat-o să doarmă mai departe în pătuț. Iar al șaptelea pitic a dormit pe rând câte puțin în patul fiecăruia, până a trecut noaptea.Dimineața, Albă-ca-Zăpada deschise încet ochii. Tresări puțin când îi văzu pe cei șapte pitici adunați în jurul ei. Piticii însă îi zâmbiră cu bunătate și o întrebară cu glas blând: — Cum te cheamă, fetițo? — Albă-ca-Zăpada, răspunse ea. — Și cum ai ajuns în căsuța noastră? Atunci Albă-ca-Zăpada le povesti totul: cum împărăteasa dorea să-i ia viața, cum vânătorului i s-a făcut milă de ea și cum s-a rătăcit prin pădure până a găsit căsuța lor. Piticii au ascultat-o cu mare atenție, iar apoi i-au spus: — Dacă vrei, poți să rămâi cu noi și să ne ajuți la treburile casei, vei avea aici un loc sigur și nu-ți va lipsi nimic. — Da, cu drag! răspunse Albă-ca-Zăpada. Și de atunci a rămas să locuiască împreună cu cei șapte pitici. Albă-ca-Zăpada avea grijă de toată căsuța. În fiecare dimineață, piticii plecau în munți, iar seara, când se întorceau acasă, găseau mâncare caldă, aburind pe cuptor și casa curată. În fiecare zi, fata rămânea singură-singurică. De aceea, piticii își făceau griji pentru ea și o sfătuiau mereu: — Ferește-te de împărăteasă! Curând va afla că ești aici. Să nu deschizi ușa nimănui și să nu lași pe nimeni să intre în casă! Împărăteasa credea că Albă-ca-Zăpada nu mai era o primejdie pentru ea și ea a rămas cea mai frumoasă femeie din lume. Într-o zi, se apropie de oglindă și întrebă: — Oglinjoară, oglinjoară, cine e cea mai frumoasă din lume? Spune-mi numele anume! Iar oglinda îi răspunse: — Frumoasă ești, împărăteasă, ca o piatră prețioasă, dar departe, sus în munți, unde dorm izvoare-adânci, Albă-ca-Zăpada trăiește și mai tare strălucește. Împărăteasa se speria din cale-afară, pentru că știa că oglinda spune mereu adevărul. Atunci înțelese că vânătorul o păcălise și Albă-ca-Zăpada era încă în viață. Când auzi împărăteasa vorbele oglinzii, începu să tremure de mânie. — Albă-ca-Zăpada trebuie să moară! strigă ea. Împărăteasa își pierduse liniștea și somnul. Zi și noapte se frământa în gândurile ei negre, cum să scape de Albă-ca-Zăpada, căci invidia îi înțepase inima ca un spin și nu-i mai dădea pace. Și după multe gânduri rele, născoci un alt plan viclean. Se îmbrăcă în haine vechi, ca o bătrână negustoreasă, își schimbă chipul și se făcu de nerecunoscut. Apoi porni peste cei șapte munți, până ajunse la căsuța piticilor. Bătu la ușă și strigă: — Marfă frumoasă! Marfă de vânzare! Albă-ca-Zăpada privi pe fereastră și întrebă: — Bună ziua, mătușică! Ce vinzi? — Lucruri bune și frumoase, răspunse bătrâna. Cingători de toate culorile! Și scoase o cingătoare împletită din mătase colorată. „Bătrâna aceasta pare cumsecade”, gândi Albă-ca-Zăpada. A deschis ușa și și-a cumpărat cingătoarea. Atunci bătrâna îi spuse: — Vai, fetițo, ce urât ți-ai pus-o! Hai să te ajut eu s-o leg frumos. Albă-ca-Zăpada nu bănuia nimic rău. Se apropie de bătrână și o lăsă să-i lege cingătoarea. Dar împărăteasa o strânse atât de tare, încât fetei i se tăie răsuflarea și căzu la pământ nemișcată. — Acum tu nu mai ești cea mai frumoasă! spuse împărăteasa și plecă în grabă. Spre seară, cei șapte pitici se întoarseră acasă. Când o văzură pe Albă-ca-Zăpada întinsă pe podea, se speriară tare. Au ridicat-o repede și au observat că cingătoarea era legată prea strâns. Au desfăcut-o în grabă, iar Albă-ca-Zăpada începu încet să respire din nou. Când au aflat ce se întâmplase, piticii i-au spus cu grijă: — Bătrâna aceea era împărăteasa cea rea! Să nu mai deschizi ușa nimănui cât timp noi nu suntem acasă! Iar împărăteasa, când ajunse la palat, se duse îndată în fața oglinzii și întrebă: — Oglinjoară, oglinjoară, cine e cea mai frumoasă din lume? Spune-mi numele anume! Iar oglinda îi răspunse: — Frumoasă ești, împărăteasă, ca o piatră prețioasă, dar dincolo de cei șapte munți, la cei șapte pitici cărunți, Albă-ca-Zăpada trăiește și mai tare strălucește. Când auzi răspunsul oglinzii, împărăteasa încremeni, încât simți cum îi îngheață inima de ciudă. Înțelese că Albă-ca-Zăpada e vie. — De data aceasta am să găsesc ceva care o va pierde pentru totdeauna! șopti ea cu răutate. Și, pricepută fiind la vrăji și lucruri întunecate, făcu un pieptene otrăvit. Apoi se îmbrăca ca o bătrână și porni peste cei șapte munți spre căsuța piticilor. Ajunsă acolo, bătu la ușă și strigă: — Marfă bună! Marfă frumoasă! Albă-ca-Zăpada privi pe fereastră și spuse: — Mergeți mai departe! Nu am voie să deschid ușa nimănui! — Nici să privești nu ai voie? întrebă bătrâna cu glas blând. Ia uite ce pieptene frumos am! Și ridică un pieptene strălucitor. Albă-ca-Zăpada îl privi și îi plăcu atât de mult, încât uită de sfatul piticilor și deschise ușa. După ce îl cumpără, bătrâna îi spuse: — Hai să te pieptăn puțin, fetițo. Albă-ca-Zăpada nu bănuia nimic rău și o lăsă să-i atingă părul. Dar de îndată ce pieptenele îi atinse capul, otrava își făcu lucrarea, iar fata căzu fără simțire la pământ. — Frumusețea ta s-a sfârșit acum! spuse împărăteasa și plecă grăbită. Nu trecu mult și cei șapte pitici se întoarseră acasă. Când o văzură pe Albă-ca-Zăpada întinsă pe podea, înțeleseră pe dată că împărăteasa fusese iar acolo. Au căutat repede și au găsit pieptenele otrăvit ascuns în părul fetei. De îndată ce l-au scos, Albă-ca-Zăpada deschise încet ochii și le povesti tot ce se întâmplase. Piticii au rugat-o din nou: — Te rugăm, fii atentă și nu mai deschide ușa nimănui cât timp noi suntem plecați! Iar împărăteasa, când ajunse la palat, se duse îndată în fața oglinzii și întrebă: — Oglinjoară, oglinjoară, cine e cea mai frumoasă din lume? Spune-mi numele anume! Iar oglinda îi răspunse: — Frumoasă ești, împărăteasă, ca o piatră prețioasă, dar dincolo de cei șapte munți, la cei șapte pitici cărunți, Albă-ca-Zăpada trăiește și mai tare strălucește. Când auzi din nou vorbele oglinzii, împărăteasa începu să tremure de furie. — Albă-ca-Zăpada trebuie să moară, chiar dacă asta mă va costa totul! strigă ea. Apoi se închise într-o cameră ascunsă, unde nu intra nimeni niciodată, și pregăti un măr otrăvit. Mărul era atât de frumos, alb și roșu, încât oricine îl vedea își dorea să guste din el. Dar cine mușca din acel măr cădea fără putere. După ce termină, împărăteasa își schimbă din nou înfățișarea și se îmbrăcă precum o țărancă. Apoi porni peste cei șapte munți spre căsuța piticilor. Bătu la ușă. Albă-ca-Zăpada scoase capul pe fereastră și spuse: — Nu am voie să las pe nimeni în casă. Cei șapte pitici mi-au interzis. — Cum vrei, răspunse femeia. Eu doar voiam să-ți dăruiesc un măr din coșul meu. — Nu, mulțumesc, spuse Albă-ca-Zăpada. Nu am voie să primesc nimic. — Ți-e frică de otravă? întrebă bătrâna. Uite, tai mărul în două. Tu mănânci partea roșie, iar eu partea albă. Dar numai partea roșie era otrăvită. Albă-ca-Zăpada privi mărul cel frumos și, când văzu că femeia mușcă din partea ei, nu mai bănui nimic. Întinse mâna și luă partea roșie. De îndată ce mușcă din măr, căzu la pământ nemișcată. Împărăteasa o privi cu răutate și spuse: — Albă ca zăpada, roșie ca sângele și cu părul negru ca abanosul… de data aceasta nimeni nu te va mai salva! Apoi plecă grăbită spre palat, ca să întrebe din nou oglinda. Iar împărăteasa, când ajunse la palat, se duse îndată în fața oglinzii și întrebă: — Oglinjoară, oglinjoară, cine e cea mai frumoasă din lume? Spune-mi numele anume! Iar oglinda îi răspunse: — Frumoasă ești, împărăteasă, Măria ta e cea mai frumoasă din întreaga lume! Atunci inima ei plină de invidie se liniști, atât cât se poate liniști o inimă rea și pizmașă. Când piticii se întoarseră acasă în acea seară, o găsiră pe Albă-ca-Zăpada întinsă pe podea. Nu mai respira și nu se mai mișca deloc. Au ridicat-o cu grijă și au încercat să o ajute. I-au desfăcut hainele strânse, i-au pieptănat părul și i-au spălat fața cu apă și vin, dar nimic nu o trezea. Copila rămânea nemișcată. Piticii au plâns lângă ea trei zile și trei nopți. Dar Albă-ca-Zăpada era încă atât de frumoasă, cu obrajii roșii și chipul luminos, încât părea doar adormită. — Nu o putem ascunde în pământul negru, spuseră piticii. Atunci au făcut un sicriu de sticlă, ca să poată fi văzută din toate părțile. Au așezat-o cu grijă înăuntru și au scris pe el, cu litere aurii, numele ei: Albă-ca-Zăpada, fiică de împărat. Au dus sicriul sus, pe munte, iar unul dintre pitici rămânea mereu lângă ea. Și animalele pădurii veneau s-o privească în tăcere: mai întâi o bufniță, apoi un corb și, la urmă, un porumbel alb.A trecut mult timp, dar Albă-ca-Zăpada nu se schimba deloc. Era albă ca zăpada, cu obrajii roșii ca sângele și cu părul negru ca abanosul. Părea că doarme. Într-o zi, un prinț rătăci prin pădure și ajunse la căsuța piticilor. Când văzu sicriul de sticlă și pe Albă-ca-Zăpada înăuntru, nu-și mai putu lua ochii de la ea. — Dați-mi mie acest sicriu, le spuse piticilor. Vă voi oferi orice doriți. Dar piticii răspunseră: — Nu l-am da pentru tot aurul din lume. Atunci prințul le spuse cu tristețe: — Atunci dăruiți-mi-l. Nu pot pleca fără ea. O voi păstra mereu cu drag și respect. Piticilor li se făcu milă de el și îi dădură sicriul. Slujitorii prințului îl ridicară și porniră la drum. Dar, la un moment dat, unul dintre ei se împiedică de o rădăcină, iar sicriul se clătină. Din zdruncinătură, bucățica de măr otrăvit ieși din gâtul Albă-ca-Zăpada.ta deschise încet ochii, ridică capacul de sticlă și privi uimită în jur. — Unde sunt? șopti ea. Prințul îi răspunse cu bucurie: — Ești în siguranță. Vino cu mine la castelul tatălui meu și fii soția mea. Albă-ca-Zăpada îi zâmbi, iar inima ei se umplu de lumină. Nunta lor fu pregătită cu mare bucurie și fast. Iar printre invitați a fost chemată și împărăteasa cea rea…Împărăteasa se îmbrăcă în cele mai frumoase haine ale sale și se opri în fața oglinzii. Apoi întrebă: — Oglinjoară, oglinjoară, cine e cea mai frumoasă din lume? Spune-mi numele anume! Iar oglinda răspunse: — Frumoasă ești, împărăteasă, ca o stea luminoasă, dar tânăra regină cea nouă este de o mie de ori mai frumoasă decât tine.Când auzi răspunsul oglinzii, împărăteasa se umplu de frică și furie. La început nu voia să meargă la nuntă. Dar invidia nu-i dădea pace și voia să vadă cine era noua regină. Când intră în castel și o văzu pe Albă-ca-Zăpada vie și fericită, rămase nemișcată de uimire. Atunci înțelese că răutatea și invidia nu aduc niciodată fericire. Iar Albă-ca-Zăpada și prințul au trăit mulți ani fericiți și au avut grijă de oamenii din împărăție. Și astfel, binele a învins răul. Povești Albă-ca-Zăpada de Frații Grimm Într-o iarnă, pe când zăpada cădea din înaltul nemărginit al cerului în fulgi mari şi pufoşi, o împărăteasă sta într-un jilţ şi cosea lângă o fereastră cu pervazul negru, de abanos. Şi cum cosea ea aşa, aruncându-şi din când în când privirile la ninsoarea ce se cernea de sus, se întâmplă să se înţepe cu acul în deget şi trei picături de sânge căzură în zăpadă. Roşul sângelui arăta atât de frumos pe albul zăpezii, că împărăteasa rămase încântată şi gândi în sinea ei: “Aș da orice pe lume ca să am un copil alb ca zăpada, cu obrajii rumeni ca sângele și cu părul negru ca abanosul!” Treceau zilele și nopțile, iar împărăteasa a născut o fetiță albă ca zăpada, cu obrajii roșii ca sângele și cu părul negru ca abanosul. Fetița a fost numită Albă-ca-Zăpada… Dar după ce a adus-o pe lume, împărăteasa a murit.După ce a trecut perioada de doliu, împăratul și-a luat altă soție. Era foarte frumoasă, dar și foarte mândră și arogantă. Nici nu voia să se gândească că altă femeie ar putea fi mai frumoasă decât ea. Împărăteasa avea o oglindă fermecată. De fiecare dată când se privea în ea, întreba: — Oglinjoară, oglinjoară, cine e cea mai frumoasă din lume? Spune-mi numele anume! Iar oglinda îi răspundea: — Măria Ta, tu ești cea mai frumoasă din întreaga lume! Atunci împărăteasa zâmbea fericită, pentru că știa că oglinda spune mereu adevărul. Albă-ca-Zăpada creștea văzând cu ochii și devenea tot mai frumoasă cu fiecare zi. Fata era luminoasă și curată ca o dimineață de iarnă. Pe lângă ea, frumusețea împărătesei nu mai strălucea ca înainte. Într-o zi, împărăteasa se opri din nou în fața oglinzii și întrebă: — Oglinjoară, oglinjoară, cine e cea mai frumoasă din lume? Iar oglinda îi răspunse: — Frumoasă ești, împărăteasă, dar Albă-ca-Zăpada e și mai frumoasă!Din ziua aceea, ori de câte ori o vedea pe Albă-ca-Zăpada, împărăteasa simțea cum i se strânge inima de ciudă. Fata devenea pe zi ce trecea tot mai frumoasă, iar asta o făcea pe împărăteasă să o urască tot mai tare. Răutatea prinsese rădăcini adânci în sufletul ei, ea nu-și mai găsea liniștea nici dimineața, nici seara.În cele din urmă, răutatea din inima împărătesei crescuse atât de mult, încât nu mai putea gândi cu bunătate. A chemat un vânător și i-a spus cu glas rece: — Du-o pe Albă-ca-Zăpada adânc în pădure și omoar-o. Nu mai vreau s-o văd la palat. Fă în așa fel încât să nu se mai întoarcă niciodată… Vânătorul a rămas încremenit. Știa că fata era bună și nevinovată. Vânătorul nu îndrăzni să se împotrivească poruncii împărătesei și o duse pe Albă-ca-Zăpada adânc în Pădurea Neagră. — Te rog, fie-ți milă de viața mea! Am să fug departe în pădure și nu mă voi mai întoarce niciodată la palat… Vânătorul se uită la ea și i se făcu milă. Albă-ca-Zăpada era bună și nevinovată. — Fugi, copila mea! Ascunde-te bine și să nu te mai întorci aici! îi spuse el. În sufletul lui încă se temea pentru ea, gândindu-se că pădurea era plină de primejdii. Dar era ușurat că nu trebuia să facă o faptă atât de crudă. Ca să o poată păcăli pe împărăteasă, vânătorul luă urmele unui animal sălbatic și se întoarse singur la palat. Biata copilă rămăsese singură-singurică în pădurea fără sfârșit. Era atât de speriată, încât fiecare frunză care se mișca i se părea o primejdie. Nu știa unde să meargă și cum să scape din pădurea întunecată. În cele din urmă, începu să alerge. Fugea peste pietre ascuțite și printre mărăcini, iar animalele sălbatice treceau pe lângă ea fără să-i facă vreun rău. A alergat până când nu a mai avut putere, iar spre seară zări o căsuță mică. Fata intrase să se odihnească.În căsuță, toate lucrurile erau mici-mititele, dar atât de frumoase și curate, încât îți era drag să le privești. Pe o măsuță acoperită cu o față de masă albă erau așezate șapte farfurioare mici. Lângă fiecare se aflau câte o linguriță, o furculiță, un cuțitaș și o ceșcuță cât un degetar. Iar lângă perete erau aliniate șapte pătuțuri, acoperite cu cearșafuri albe.Pentru că era foarte flămândă și însetată, Albă-ca-Zăpada gustă câte puțin din fiecare farfurioară. Rupse câte o bucățică mică de pâine și bău câte o înghițitură din fiecare ceșcuță, fiindcă nu voia să ia totul de la unul singur. Era atât de obosită, încât încercă să se culce într-un pătuț. Dar unul era prea lung, altul prea scurt. Abia ultimul pătuț era potrivit pentru ea. Albă-ca-Zăpada se culcă și adormi imediat.Seara târziu, stăpânii căsuței se întoarseră acasă. Erau șapte pitici care munciseră toată ziua în munți, căutând metale și pietre prețioase. Piticii aprinseră cele șapte lumânări, iar căsuța se umplu de o lumină caldă și blândă. Curând își dădură seama că cineva intrase în casa lor, pentru că lucrurile nu mai erau așezate cum le lăsaseră înainte să plece.Atunci primul pitic spuse: — Cine a stat pe scăunelul meu? Al doilea întrebă: — Cine a mâncat din farfuria mea? Al treilea zise: — Cine a mușcat din pâinea mea? Al patrulea: — Cine a gustat din mâncarea mea? Al cincilea: — Cine a luat furculița mea? Al șaselea: — Cine a folosit cuțitașul meu? Iar al șaptelea întrebă: — Cine a băut din ceșcuța mea? Primul pitic se uită mai atent și observă că pătuțul lui era puțin șifonat. — Cine s-a culcat în pătuțul meu?! Toți ceilalți alergară repede la paturile lor și strigară mirați: — Și în pătuțul meu a stat cineva!Dar când al șaptelea pitic se apropie de pătuțul lui, o văzu pe Albă-ca-Zăpada dormind liniștită.Îi chemă repede și pe ceilalți pitici, iar ei veniră mirați și curioși. Apoi ridicară cele șapte lumânări și o priviră în tăcere pe fetița adormită. Era atât de frumoasă și de liniștită, încât piticii nu-și puteau lua ochii de la ea.— Vai, tare frumoasă mai este copila aceasta! spuseră piticii uimiți. Și fiindcă le era drag s-o privească dormind atât de liniștită, nu au vrut s-o trezească. Au lăsat-o să doarmă mai departe în pătuț. Iar al șaptelea pitic a dormit pe rând câte puțin în patul fiecăruia, până a trecut noaptea.Dimineața, Albă-ca-Zăpada deschise încet ochii. Tresări puțin când îi văzu pe cei șapte pitici adunați în jurul ei. Piticii însă îi zâmbiră cu bunătate și o întrebară cu glas blând: — Cum te cheamă, fetițo? — Albă-ca-Zăpada, răspunse ea. — Și cum ai ajuns în căsuța noastră? Atunci Albă-ca-Zăpada le povesti totul: cum împărăteasa dorea să-i ia viața, cum vânătorului i s-a făcut milă de ea și cum s-a rătăcit prin pădure până a găsit căsuța lor. Piticii au ascultat-o cu mare atenție, iar apoi i-au spus: — Dacă vrei, poți să rămâi cu noi și să ne ajuți la treburile casei, vei avea aici un loc sigur și nu-ți va lipsi nimic. — Da, cu drag! răspunse Albă-ca-Zăpada. Și de atunci a rămas să locuiască împreună cu cei șapte pitici. Albă-ca-Zăpada avea grijă de toată căsuța. În fiecare dimineață, piticii plecau în munți, iar seara, când se întorceau acasă, găseau mâncare caldă, aburind pe cuptor și casa curată. În fiecare zi, fata rămânea singură-singurică. De aceea, piticii își făceau griji pentru ea și o sfătuiau mereu: — Ferește-te de împărăteasă! Curând va afla că ești aici. Să nu deschizi ușa nimănui și să nu lași pe nimeni să intre în casă! Împărăteasa credea că Albă-ca-Zăpada nu mai era o primejdie pentru ea și ea a rămas cea mai frumoasă femeie din lume. Într-o zi, se apropie de oglindă și întrebă: — Oglinjoară, oglinjoară, cine e cea mai frumoasă din lume? Spune-mi numele anume! Iar oglinda îi răspunse: — Frumoasă ești, împărăteasă, ca o piatră prețioasă, dar departe, sus în munți, unde dorm izvoare-adânci, Albă-ca-Zăpada trăiește și mai tare strălucește. Împărăteasa se speria din cale-afară, pentru că știa că oglinda spune mereu adevărul. Atunci înțelese că vânătorul o păcălise și Albă-ca-Zăpada era încă în viață. Când auzi împărăteasa vorbele oglinzii, începu să tremure de mânie. — Albă-ca-Zăpada trebuie să moară! strigă ea. Împărăteasa își pierduse liniștea și somnul. Zi și noapte se frământa în gândurile ei negre, cum să scape de Albă-ca-Zăpada, căci invidia îi înțepase inima ca un spin și nu-i mai dădea pace. Și după multe gânduri rele, născoci un alt plan viclean. Se îmbrăcă în haine vechi, ca o bătrână negustoreasă, își schimbă chipul și se făcu de nerecunoscut. Apoi porni peste cei șapte munți, până ajunse la căsuța piticilor. Bătu la ușă și strigă: — Marfă frumoasă! Marfă de vânzare! Albă-ca-Zăpada privi pe fereastră și întrebă: — Bună ziua, mătușică! Ce vinzi? — Lucruri bune și frumoase, răspunse bătrâna. Cingători de toate culorile! Și scoase o cingătoare împletită din mătase colorată. „Bătrâna aceasta pare cumsecade”, gândi Albă-ca-Zăpada. A deschis ușa și și-a cumpărat cingătoarea. Atunci bătrâna îi spuse: — Vai, fetițo, ce urât ți-ai pus-o! Hai să te ajut eu s-o leg frumos. Albă-ca-Zăpada nu bănuia nimic rău. Se apropie de bătrână și o lăsă să-i lege cingătoarea. Dar împărăteasa o strânse atât de tare, încât fetei i se tăie răsuflarea și căzu la pământ nemișcată. — Acum tu nu mai ești cea mai frumoasă! spuse împărăteasa și plecă în grabă. Spre seară, cei șapte pitici se întoarseră acasă. Când o văzură pe Albă-ca-Zăpada întinsă pe podea, se speriară tare. Au ridicat-o repede și au observat că cingătoarea era legată prea strâns. Au desfăcut-o în grabă, iar Albă-ca-Zăpada începu încet să respire din nou. Când au aflat ce se întâmplase, piticii i-au spus cu grijă: — Bătrâna aceea era împărăteasa cea rea! Să nu mai deschizi ușa nimănui cât timp noi nu suntem acasă! Iar împărăteasa, când ajunse la palat, se duse îndată în fața oglinzii și întrebă: — Oglinjoară, oglinjoară, cine e cea mai frumoasă din lume? Spune-mi numele anume! Iar oglinda îi răspunse: — Frumoasă ești, împărăteasă, ca o piatră prețioasă, dar dincolo de cei șapte munți, la cei șapte pitici cărunți, Albă-ca-Zăpada trăiește și mai tare strălucește. Când auzi răspunsul oglinzii, împărăteasa încremeni, încât simți cum îi îngheață inima de ciudă. Înțelese că Albă-ca-Zăpada e vie. — De data aceasta am să găsesc ceva care o va pierde pentru totdeauna! șopti ea cu răutate. Și, pricepută fiind la vrăji și lucruri întunecate, făcu un pieptene otrăvit. Apoi se îmbrăca ca o bătrână și porni peste cei șapte munți spre căsuța piticilor. Ajunsă acolo, bătu la ușă și strigă: — Marfă bună! Marfă frumoasă! Albă-ca-Zăpada privi pe fereastră și spuse: — Mergeți mai departe! Nu am voie să deschid ușa nimănui! — Nici să privești nu ai voie? întrebă bătrâna cu glas blând. Ia uite ce pieptene frumos am! Și ridică un pieptene strălucitor. Albă-ca-Zăpada îl privi și îi plăcu atât de mult, încât uită de sfatul piticilor și deschise ușa. După ce îl cumpără, bătrâna îi spuse: — Hai să te pieptăn puțin, fetițo. Albă-ca-Zăpada nu bănuia nimic rău și o lăsă să-i atingă părul. Dar de îndată ce pieptenele îi atinse capul, otrava își făcu lucrarea, iar fata căzu fără simțire la pământ. — Frumusețea ta s-a sfârșit acum! spuse împărăteasa și plecă grăbită. Nu trecu mult și cei șapte pitici se întoarseră acasă. Când o văzură pe Albă-ca-Zăpada întinsă pe podea, înțeleseră pe dată că împărăteasa fusese iar acolo. Au căutat repede și au găsit pieptenele otrăvit ascuns în părul fetei. De îndată ce l-au scos, Albă-ca-Zăpada deschise încet ochii și le povesti tot ce se întâmplase. Piticii au rugat-o din nou: — Te rugăm, fii atentă și nu mai deschide ușa nimănui cât timp noi suntem plecați! Iar împărăteasa, când ajunse la palat, se duse îndată în fața oglinzii și întrebă: — Oglinjoară, oglinjoară, cine e cea mai frumoasă din lume? Spune-mi numele anume! Iar oglinda îi răspunse: — Frumoasă ești, împărăteasă, ca o piatră prețioasă, dar dincolo de cei șapte munți, la cei șapte pitici cărunți, Albă-ca-Zăpada trăiește și mai tare strălucește. Când auzi din nou vorbele oglinzii, împărăteasa începu să tremure de furie. — Albă-ca-Zăpada trebuie să moară, chiar dacă asta mă va costa totul! strigă ea. Apoi se închise într-o cameră ascunsă, unde nu intra nimeni niciodată, și pregăti un măr otrăvit. Mărul era atât de frumos, alb și roșu, încât oricine îl vedea își dorea să guste din el. Dar cine mușca din acel măr cădea fără putere. După ce termină, împărăteasa își schimbă din nou înfățișarea și se îmbrăcă precum o țărancă. Apoi porni peste cei șapte munți spre căsuța piticilor. Bătu la ușă. Albă-ca-Zăpada scoase capul pe fereastră și spuse: — Nu am voie să las pe nimeni în casă. Cei șapte pitici mi-au interzis. — Cum vrei, răspunse femeia. Eu doar voiam să-ți dăruiesc un măr din coșul meu. — Nu, mulțumesc, spuse Albă-ca-Zăpada. Nu am voie să primesc nimic. — Ți-e frică de otravă? întrebă bătrâna. Uite, tai mărul în două. Tu mănânci partea roșie, iar eu partea albă. Dar numai partea roșie era otrăvită. Albă-ca-Zăpada privi mărul cel frumos și, când văzu că femeia mușcă din partea ei, nu mai bănui nimic. Întinse mâna și luă partea roșie. De îndată ce mușcă din măr, căzu la pământ nemișcată. Împărăteasa o privi cu răutate și spuse: — Albă ca zăpada, roșie ca sângele și cu părul negru ca abanosul… de data aceasta nimeni nu te va mai salva! Apoi plecă grăbită spre palat, ca să întrebe din nou oglinda. Iar împărăteasa, când ajunse la palat, se duse îndată în fața oglinzii și întrebă: — Oglinjoară, oglinjoară, cine e cea mai frumoasă din lume? Spune-mi numele anume! Iar oglinda îi răspunse: — Frumoasă ești, împărăteasă, Măria ta e cea mai frumoasă din întreaga lume! Atunci inima ei plină de invidie se liniști, atât cât se poate liniști o inimă rea și pizmașă. Când piticii se întoarseră acasă în acea seară, o găsiră pe Albă-ca-Zăpada întinsă pe podea. Nu mai respira și nu se mai mișca deloc. Au ridicat-o cu grijă și au încercat să o ajute. I-au desfăcut hainele strânse, i-au pieptănat părul și i-au spălat fața cu apă și vin, dar nimic nu o trezea. Copila rămânea nemișcată. Piticii au plâns lângă ea trei zile și trei nopți. Dar Albă-ca-Zăpada era încă atât de frumoasă, cu obrajii roșii și chipul luminos, încât părea doar adormită. — Nu o putem ascunde în pământul negru, spuseră piticii. Atunci au făcut un sicriu de sticlă, ca să poată fi văzută din toate părțile. Au așezat-o cu grijă înăuntru și au scris pe el, cu litere aurii, numele ei: Albă-ca-Zăpada, fiică de împărat. Au dus sicriul sus, pe munte, iar unul dintre pitici rămânea mereu lângă ea. Și animalele pădurii veneau s-o privească în tăcere: mai întâi o bufniță, apoi un corb și, la urmă, un porumbel alb.A trecut mult timp, dar Albă-ca-Zăpada nu se schimba deloc. Era albă ca zăpada, cu obrajii roșii ca sângele și cu părul negru ca abanosul. Părea că doarme. Într-o zi, un prinț rătăci prin pădure și ajunse la căsuța piticilor. Când văzu sicriul de sticlă și pe Albă-ca-Zăpada înăuntru, nu-și mai putu lua ochii de la ea. — Dați-mi mie acest sicriu, le spuse piticilor. Vă voi oferi orice doriți. Dar piticii răspunseră: — Nu l-am da pentru tot aurul din lume. Atunci prințul le spuse cu tristețe: — Atunci dăruiți-mi-l. Nu pot pleca fără ea. O voi păstra mereu cu drag și respect. Piticilor li se făcu milă de el și îi dădură sicriul. Slujitorii prințului îl ridicară și porniră la drum. Dar, la un moment dat, unul dintre ei se împiedică de o rădăcină, iar sicriul se clătină. Din zdruncinătură, bucățica de măr otrăvit ieși din gâtul Albă-ca-Zăpada.ta deschise încet ochii, ridică capacul de sticlă și privi uimită în jur. — Unde sunt? șopti ea. Prințul îi răspunse cu bucurie: — Ești în siguranță. Vino cu mine la castelul tatălui meu și fii soția mea. Albă-ca-Zăpada îi zâmbi, iar inima ei se umplu de lumină. Nunta lor fu pregătită cu mare bucurie și fast. Iar printre invitați a fost chemată și împărăteasa cea rea…Împărăteasa se îmbrăcă în cele mai frumoase haine ale sale și se opri în fața oglinzii. Apoi întrebă: — Oglinjoară, oglinjoară, cine e cea mai frumoasă din lume? Spune-mi numele anume! Iar oglinda răspunse: — Frumoasă ești, împărăteasă, ca o stea luminoasă, dar tânăra regină cea nouă este de o mie de ori mai frumoasă decât tine.Când auzi răspunsul oglinzii, împărăteasa se umplu de frică și furie. La început nu voia să meargă la nuntă. Dar invidia nu-i dădea pace și voia să vadă cine era noua regină. Când intră în castel și o văzu pe Albă-ca-Zăpada vie și fericită, rămase nemișcată de uimire. Atunci înțelese că răutatea și invidia nu aduc niciodată fericire. Iar Albă-ca-Zăpada și prințul au trăit mulți ani fericiți și au avut grijă de oamenii din împărăție. Și astfel, binele a învins răul.

Autor pentru copii

Povești de Beatrix Potter

Descoperă textele disponibile de Beatrix Potter, organizate într-o pagină clară, ușor de parcurs pentru copii, părinți și profesori.

Vezi textele

Texte disponibile

Lista este organizată ca o bibliotecă mică: fiecare card deschide direct lectura aleasă.

Povestea Iepurașului PeterCitește