Un negustor, umblând prin mai multe sate şi oraşe ca să cumpere grâu, păpuşoi şi altele, într-o zi ajunse la un pod.

Când era să treacă, văzu un om care se odihnea acolo: acesta era Păcală.

Negustorul, voind să afle ceva de la el, ca orice negustor, se apropie de dânsul şi-l întrebă:

— De unde eşti, măi creştine?

— Ia din sat de la noi, răspunse Păcală.

— Din care sat de la voi?

— Iaca de acolo, tocmai de sub acel mal, zise Păcală, arătând negustorului cu mâna spre un deal.

— Bine, dar ce sat e acela? Eu nu-l ştiu.

— Ei! Cum să nu-l ştii? E satul nostru, şi eu de acolo vin.

— Nu aşa, măi prostule. Eu te-ntreb: acel sat pe a cui moşie este şi cum îi botezat?

— Doamne! Da’ nu ştii că moşiile sunt boiereşti şi asta-i a cuconului nostru, ce şede la Bucureşti? Iar satu-l botează popa într-o căldăruşă cu apă, cum îi scrie lui în cărţi.

Negustorul, privindu-l lung, zise în sine:

„Mă! Aista-i chiar Păcală.”

— Dar cum te cheamă pe tine?

— Iaca! Ce mă întreabă. Mă cheamă ca pe oricare: vină-ncoace ori vin-aici!

Negustorul începu a-şi face cruce ca de naiba şi iar îl întrebă:

— Dar cu chemarea împreună cum te mai strigă?

— Iaca aşa: vino! u! mă! răspunse Păcală.

Negustorul începu atunci a râde şi zise:

— Ce prost!

Apoi îl mai întrebă:

— Dar ce bucate se fac acolo la voi?

— Mai mult terciu cu mămăligă mâncăm, zise Păcală.

— Înţelege-mă, prostule! Nu te întreb de bucate ferte.

— D-apoi de care bucate mă-ntrebi?

— Te-ntreb dacă s-au făcut la voi grâu, orz şi altele.

— Da, s-au făcut până la brâu, răspunse Păcală.

— Nu te-ntreb de înălţime, că doar n-am nevoie de paie pentru boi, ci aş voi să ştiu ce feliu este la voi grăuntele orzului.

— Să-ţi spun, dacă nu ştii, zise Păcală. Grăuntele orzului este lungăreţ, îmbrăcat c-o coajă cam gălbie şi c-o ţapă în vârf.

— Bine, ştiu de astea; dar spune-mi ce fel se vinde, că aş voi să cumpăr şi eu.

— De! Nu ştii dumnia-ta ce fel? Unul dă grâul ori orzul, şi altul îi dă bani: galbeni, napoleoni ori altăceva.

— Nu mă-nţeleseşi nici asta; eu te-ntreb: cum se dă?

— Bre! Nici asta n-o ştii. Să-ţi spun eu: iei baniţa ori dimerlia şi pui în ea pân-o umpli cu vârf, apoi cu coada lopeţii o razi ş-o torni în sac, pe urmă iarăşi o umpli şi tot asemine faci.

— Eu nu te-ntreb asta, om fără cap ce eşti!

— Dar ce fel mă-ntrebi? zise Păcală.

— Cu ce preţ se vinde chila ori baniţa; câţi lei?

— Aşa cum te-nvoieşti; şi câţi lei dai, atâta iei.

Negustorul, supărat, îl mai întrebă:

— Neghiobi ca tine mai sunt acolo-n sat?

— U! hu! Este badea Muşat, badea Stan, Neagu, Voicu, Florea, Soare, badea Bran, Coman şi alţii.

— Ho! Mă, destul! Dar cine este mai mare decât toţi la voi în sat?

— Cine-i mai mare? Badea Chiţu. El este mai nalt decât toţi; e atât de lung, încât mai n-ajungi cu mâna la umărul său.

— Bre! Proastă lighioaie mai eşti! Nu te-ntreb aşa.

— Dar cum? zise Păcală.

— Eu îţi zic: pe cine ascultaţi voi aici în sat?

— I! ha! Auzi vorbă! Ascultăm pe lăutarul moş Bran. Când începe să cânte, tot satul stă cu ochii şi urechile ţintă la el.

— Nu zic aşa, măi nătărăule! Răspunde-mi odată cum te-ntreb.

— Ei, cum?

— Eu te-ntreb de cine aveţi frică aici în sat mai mult.

— Văleu, maică! Ia, de buhaiul lui moş popa, mare frică mai avem, mămulică.

Când vine sara de la păscut, fugim de el care încotro apucăm; că atât e de înfricoşat, de gândeşti că e turbat. Când începe să mugească, sparie chiar şi copiii din sat.

— Mă! Da’! Ce namilă de om eşti tu? Nu cumva eşti vrun duh rău, frate cu Mează-noapte sau cu Spaima-pădurei?

— Ei, Doamne! De ce mă-ntrebi, când mă priveşti?

Ce? Nu mă vezi că-s om ca şi dumniata: cu cap, cu ochi, gură, nas, mâni şi cu picioare, mă mişc şi mă uit ca toţi.

— Aşa te văd şi eu, dar ai minte şi simţire abia ca un dobitoc. Ia spune-mi, zău: aveţi butnari sau dogari în sat la voi?

— Avem.

— Na cinci bani, şi du-te să-ţi puie doagele ce-ţi lipsesc.