Vulturul și vulpea se împrieteniseră între ei. Pentru a-și întări prietenia, și-au făcut locuințele în același loc: vulturul și-a făcut cuibul într-un copac înalt, iar vulpea și-a făcut vizuina la rădăcina copacului. Se ajutau unul pe altul: când vulturul nu avea hrană, îi dădea vulpea, iar când vulpea nu găsea, îi dădea vulturul.

Vulturul își creștea puii în vârful copacului, iar vulpea își creștea puii la rădăcină. Într-o zi, vulpea a plecat la vânătoare. Vulturul s-a întors și el de la vânătoare foarte flămând, pentru că nu găsise nimic de mâncare.

Între timp, puii vulpii ieșiseră din vizuină și se jucau. Vulturul, văzându-i și fiind flămând, s-a aruncat asupra lor, i-a luat și i-a dus în cuib, unde i-a mâncat împreună cu puii săi.

Când s-a întors vulpea și a văzut ce a făcut vulturul, s-a umplut de durere. A plâns mult de durere, gândindu-se cum s-ar putea răzbuna. Dar nu avea nicio putere, pentru că ea era un animal care merge pe patru picioare, iar vulturul era o pasăre care zboară, deci nu avea cum să-i răspundă.

Atunci a făcut ce fac cei slabi când sunt nedreptățiți de cei puternici: a început să suspine și să blesteme vulturul.

Nu a trecut mult timp și pedeapsa a venit asupra vulturului. În apropiere erau niște păstori care își frigeau carne pe foc. Vulturul a văzut bucata de carne, s-a repezit și a luat-o lacom, fără să observe că de ea se lipiseră cărbuni aprinși. Când a ajuns la cuib, vântul a întețit focul, iar cărbunii au aprins cuibul. Puii, fiind mici și neputând zbura, au căzut din cuib. Vulpea a sărit, i-a prins și i-a mâncat chiar sub ochii vulturului, care nu a putut face nimic.

La fel se întâmplă și cu oamenii care își trădează prietenii din lăcomie și îi asupresc pe cei neputincioși. Chiar dacă aceștia nu se pot răzbuna, dreptatea lui Dumnezeu este puternică, iar de pedeapsa ei nimeni nu poate scăpa.