„Fetiţa cu chibrituri” este una dintre cele mai cunoscute povești ale lui Hans Christian Andersen, publicată prima dată în 1845. Este considerată una dintre cele mai emoționante povești ale literaturii universale.

Povestea urmărește o fetiță săracă, care în seara de Anul Nou merge pe stradă desculță și înghețată. Ea nu îndrăznește să meargă acasă de frica tatălui. Pentru a se încălzi, aprinde pe rând chibriturile, iar în lumina lor are viziuni frumoase și pline de speranță: o sobă caldă, o masă bogată, un brad împodobit. În ultima viziune o vede pe bunica ei iubitoare, singura care a avut grijă de ea. Fata aprinde toate chibriturile deodată pentru a o ține aproape, iar bunica o ia cu ea în ceruri. Dimineața, oamenii o găsesc fără viață, cu un zâmbet pe chip.

Era frig cumplit; ningea şi se făcea noapte. Era cea din urmă noapte a anului, noaptea de Anul Nou!

Pe frigul şi pe întunericul acesta, mergea pe stradă o fetiţă săracă, desculţă, şi cu capul gol. Avusese ea pantofi când plecase de-acasă,dar ce folos! Erau prea mari pentru dânsa; îi purtase mai întâimamă-sa şi, fi indcă erau aşa de mari, fetiţa i-a pierdut când s-a grăbit să treacă strada, din pricina că tocmai veneau în goană două trăsuri.Un pantof nu-l mai găsise, iar pe celălalt l-a şterpelit un băieţaş; zicea că are să-l facă leagăn când are să aibă şi el copii.Şi acuma, săraca fetiţă mergea desculţă, şi picioruşele ei erau vinete de frig. Ducea într-un şorţ vechi o mulţime de cutii dechibrituri şi o cutie o ţinea în mână. Toată ziua umblase aşa şi nu-i
dăduse nimeni nici măcar un bănuţ. Şi-acuma era ostenită, fl ămândăşi pe jumătate îngheţată de frig. Fulgii cădeau şi se prindeau de părul ei lung şi bălai care-i atârna frumos în cârlionţi pe umeri – dar ea numai la frumuseţe nu se gândea!

Nu mai putea de oboseală şi s-a aşezat într-un ungher între două case; una era mai ieşită în afară, aşa că între amândouă era un cotlon.
Fetiţa s-a ghemuit, strângându-şi picioarele sub dânsa, dar tot îi era frig. Acasă nu îndrăznea să se ducă, fi indcă nu vânduse nicio cutie
de chibrituri şi nu căpătase niciun bănuţ măcar. Tată-său avea s-o bată; de altfel şi acasă era frig, pereţii erau sparţi şi cu toate că
astupaseră crăpăturile cu paie şi cu zdrenţe, vântul tot răzbătea înăuntru. Mâinile îi erau aproape ţepene de frig. Un chibrit ar fi
straşnic acuma; ce-ar fi să scoată unul, să-l aprindă şi să-şi încălzească degetele? A scos un chibrit şi l-a aprins. Ce frumos
ardea! Era o fl acără caldă şi limpede ca o lumânărică, o minunată lumânărică. Şi deodată fetiţei i s-a părut că şade în faţa unei sobe mari de tuci, cu picioarele de alamă. În sobă era un foc zdravăn şi fetiţa îşi întinse picioarele să le încălzească … dar flacăra se stinse, soba pieri … şi fetiţa se trezi ţinând între degete chibritul ars.

A mai aprins unul şi iar s-a făcut lumină. Zidul, acolo unde era luminat, s-a făcut străveziu ca un geam. Pe geam fetiţa văzu o
odaie cu masa pusă; pe faţa strălucitor de albă erau farfurii de porţelan şi în mijloc, pe o farfurie, era o coşcogeamite gâscă friptă,
umplută cu prune şi mere, din care ieşeau aburi. Şi ce era mai minunat decât toate, gâsca a sărit din farfurie, a început să umble pe
jos, legănându-se cu furculiţa şi cuţitul înfipte în spate, şi s-a îndreptat chiar către fetiţă. Dar deodată chibritul s-a stins şi n-a mai
rămas decât zidul gros şi rece.

Fetiţa a mai aprins un chibrit şi flacăra a făcut lumină jur-împrejur; şi în lumina strălucitoare s-a ivit bunica, strălucind şi ea,
cu zâmbetul ei bun şi blând.
– Bunicuţă! a strigat fetiţa. Ia-mă, ia-mă cu tine! Ştiu că ai să pleci şi tu când se stinge chibritul, tot aşa cum au plecat şi soba cea caldă,
şi gâsca cea friptă, şi pomul cel frumos!

Şi repede a aprins şi celelalte chibrituri care mai erau în cutie,fiindcă voia s-o mai ţie pe bunică-sa să nu plece. Şi chibriturile au
dat o lumină aşa de mare, că se vedea mai bine decât ziua. Niciodată nu fusese mai frumoasă bunica; a luat-o în braţe pe fetiţă şi
amândouă s-au înălţat în strălucire şi în bucurie, şi fetiţei acum nu-i mai era frig, nici frică; era în cer.

A doua zi de dimineaţă, în ungherul dintre cele două case, fetiţa cu obrajii roşii şi zâmbet pe buze zăcea moartă, degerată de frig, în
cea din urmă noapte a anului. Zorii Anului Nou s-au ridicat deasupra trupuşorului mort, lângă care erau împrăştiate o mulţime de cutii de
chibrituri, una din ele cu toate chibriturile arse. ,,A vrut să se încălzească“, ziceau oamenii. Dar nimeni nu ştia ce frumuseţi văzuse ea şi în ce strălucire intrase şi ce bucurii mari îi adusese Anul Nou!