Albă-ca-Zăpada de Frații Grimm

Într-o iarnă, pe când zăpada cădea din înaltul nemărginit al cerului în fulgi mari şi pufoşi, o împărăteasă sta într-un jilţ şi cosea lângă o fereastră cu pervazul negru, de abanos.

Şi cum cosea ea aşa, aruncându-şi din când în când privirile la ninsoarea ce se cernea de sus, se întâmplă să se înţepe cu acul în deget şi trei picături de sânge căzură în zăpadă. Roşul sângelui arăta atât de frumos pe albul zăpezii, că împărăteasa rămase încântată şi gândi în sinea ei: “Aș da orice pe lume ca să am un copil alb ca zăpada, cu obrajii rumeni ca sângele și cu părul negru ca abanosul!”

Treceau zilele și nopțile, iar împărăteasa a născut o fetiță albă ca zăpada, cu obrajii roșii ca sângele și cu părul negru ca abanosul. Fetița a fost numită Albă-ca-Zăpada…

Dar după ce a adus-o pe lume, împărăteasa a murit.

După ce a trecut perioada de doliu, împăratul și-a luat altă soție. Era foarte frumoasă, dar și foarte mândră și arogantă. Nici nu voia să se gândească că altă femeie ar putea fi mai frumoasă decât ea.

Împărăteasa avea o oglindă fermecată. De fiecare dată când se privea în ea, întreba:

— Oglinjoară, oglinjoară,
cine e cea mai frumoasă din lume?
Spune-mi numele anume!

Iar oglinda îi răspundea:

— Măria Ta, tu ești cea mai frumoasă din întreaga lume!

Atunci împărăteasa zâmbea fericită, pentru că știa că oglinda spune mereu adevărul.

Albă-ca-Zăpada creștea văzând cu ochii și devenea tot mai frumoasă cu fiecare zi. Fata era luminoasă și curată ca o dimineață de iarnă. Pe lângă ea, frumusețea împărătesei nu mai strălucea ca înainte.

Într-o zi, împărăteasa se opri din nou în fața oglinzii și întrebă:

— Oglinjoară, oglinjoară,
cine e cea mai frumoasă din lume?

Iar oglinda îi răspunse:

— Frumoasă ești, împărăteasă,
dar Albă-ca-Zăpada e și mai frumoasă!

Din ziua aceea, ori de câte ori o vedea pe Albă-ca-Zăpada, împărăteasa simțea cum i se strânge inima de ciudă. Fata devenea pe zi ce trecea tot mai frumoasă, iar asta o făcea pe împărăteasă să o urască tot mai tare. Răutatea prinsese rădăcini adânci în sufletul ei, ea nu-și mai găsea liniștea nici dimineața, nici seara.

În cele din urmă, răutatea din inima împărătesei crescuse atât de mult, încât nu mai putea gândi cu bunătate.

A chemat un vânător și i-a spus cu glas rece:

— Du-o pe Albă-ca-Zăpada adânc în pădure și omoar-o. Nu mai vreau s-o văd la palat. Fă în așa fel încât să nu se mai întoarcă niciodată…

Vânătorul a rămas încremenit. Știa că fata era bună și nevinovată.

Vânătorul nu îndrăzni să se împotrivească poruncii împărătesei și o duse pe Albă-ca-Zăpada adânc în Pădurea Neagră.
— Te rog, fie-ți milă de viața mea! Am să fug departe în pădure și nu mă voi mai întoarce niciodată la palat…

Vânătorul se uită la ea și i se făcu milă. Albă-ca-Zăpada era bună și nevinovată.
— Fugi, copila mea! Ascunde-te bine și să nu te mai întorci aici! îi spuse el.

În sufletul lui încă se temea pentru ea, gândindu-se că pădurea era plină de primejdii. Dar era ușurat că nu trebuia să facă o faptă atât de crudă.

Ca să o poată păcăli pe împărăteasă, vânătorul luă urmele unui animal sălbatic și se întoarse singur la palat.

Biata copilă rămăsese singură-singurică în pădurea fără sfârșit.

Era atât de speriată, încât fiecare frunză care se mișca i se părea o primejdie. Nu știa unde să meargă și cum să scape din pădurea întunecată.
În cele din urmă, începu să alerge. Fugea peste pietre ascuțite și printre mărăcini, iar animalele sălbatice treceau pe lângă ea fără să-i facă vreun rău.

A alergat până când nu a mai avut putere, iar spre seară zări o căsuță mică. Fata intrase să se odihnească.

În căsuță, toate lucrurile erau mici-mititele, dar atât de frumoase și curate, încât îți era drag să le privești.

Pe o măsuță acoperită cu o față de masă albă erau așezate șapte farfurioare mici. Lângă fiecare se aflau câte o linguriță, o furculiță, un cuțitaș și o ceșcuță cât un degetar. Iar lângă perete erau aliniate șapte pătuțuri, acoperite cu cearșafuri albe.

Pentru că era foarte flămândă și însetată, Albă-ca-Zăpada gustă câte puțin din fiecare farfurioară. Rupse câte o bucățică mică de pâine și bău câte o înghițitură din fiecare ceșcuță, fiindcă nu voia să ia totul de la unul singur.

Era atât de obosită, încât încercă să se culce într-un pătuț. Dar unul era prea lung, altul prea scurt. Abia ultimul pătuț era potrivit pentru ea.
Albă-ca-Zăpada se culcă și adormi imediat.

Seara târziu, stăpânii căsuței se întoarseră acasă. Erau șapte pitici care munciseră toată ziua în munți, căutând metale și pietre prețioase.

Piticii aprinseră cele șapte lumânări, iar căsuța se umplu de o lumină caldă și blândă. Curând își dădură seama că cineva intrase în casa lor, pentru că lucrurile nu mai erau așezate cum le lăsaseră înainte să plece.

Atunci primul pitic spuse:
— Cine a stat pe scăunelul meu?

Al doilea întrebă:
— Cine a mâncat din farfuria mea?

Al treilea zise:
— Cine a mușcat din pâinea mea?

Al patrulea:
— Cine a gustat din mâncarea mea?

Al cincilea:
— Cine a luat furculița mea?

Al șaselea:
— Cine a folosit cuțitașul meu?

Iar al șaptelea întrebă:
— Cine a băut din ceșcuța mea?

Primul pitic se uită mai atent și observă că pătuțul lui era puțin șifonat.
— Cine s-a culcat în pătuțul meu?!

Toți ceilalți alergară repede la paturile lor și strigară mirați:
— Și în pătuțul meu a stat cineva!

Dar când al șaptelea pitic se apropie de pătuțul lui, o văzu pe Albă-ca-Zăpada dormind liniștită.Îi chemă repede și pe ceilalți pitici, iar ei veniră mirați și curioși. Apoi ridicară cele șapte lumânări și o priviră în tăcere pe fetița adormită. Era atât de frumoasă și de liniștită, încât piticii nu-și puteau lua ochii de la ea.

— Vai, tare frumoasă mai este copila aceasta! spuseră piticii uimiți.

Și fiindcă le era drag s-o privească dormind atât de liniștită, nu au vrut s-o trezească. Au lăsat-o să doarmă mai departe în pătuț. Iar al șaptelea pitic a dormit pe rând câte puțin în patul fiecăruia, până a trecut noaptea.

Dimineața, Albă-ca-Zăpada deschise încet ochii. Tresări puțin când îi văzu pe cei șapte pitici adunați în jurul ei.

Piticii însă îi zâmbiră cu bunătate și o întrebară cu glas blând:

— Cum te cheamă, fetițo?

— Albă-ca-Zăpada, răspunse ea.

— Și cum ai ajuns în căsuța noastră?

Atunci Albă-ca-Zăpada le povesti totul: cum împărăteasa dorea să-i ia viața, cum vânătorului i s-a făcut milă de ea și cum s-a rătăcit prin pădure până a găsit căsuța lor.

Piticii au ascultat-o cu mare atenție, iar apoi i-au spus:

— Dacă vrei, poți să rămâi cu noi și să ne ajuți la treburile casei, vei avea aici un loc sigur și nu-ți va lipsi nimic.

— Da, cu drag! răspunse Albă-ca-Zăpada.

Și de atunci a rămas să locuiască împreună cu cei șapte pitici.

Albă-ca-Zăpada avea grijă de toată căsuța. În fiecare dimineață, piticii plecau în munți, iar seara, când se întorceau acasă, găseau mâncare caldă, aburind pe cuptor și casa curată.

În fiecare zi, fata rămânea singură-singurică. De aceea, piticii își făceau griji pentru ea și o sfătuiau mereu:
— Ferește-te de împărăteasă! Curând va afla că ești aici. Să nu deschizi ușa nimănui și să nu lași pe nimeni să intre în casă!

Împărăteasa credea că Albă-ca-Zăpada nu mai era o primejdie pentru ea și ea a rămas cea mai frumoasă femeie din lume.

Într-o zi, se apropie de oglindă și întrebă:

— Oglinjoară, oglinjoară,
cine e cea mai frumoasă din lume?
Spune-mi numele anume!

Iar oglinda îi răspunse:

— Frumoasă ești, împărăteasă,
ca o piatră prețioasă,
dar departe, sus în munți,
unde dorm izvoare-adânci,
Albă-ca-Zăpada trăiește
și mai tare strălucește.

Împărăteasa se speria din cale-afară, pentru că știa că oglinda spune mereu adevărul. Atunci înțelese că vânătorul o păcălise și Albă-ca-Zăpada era încă în viață.

Când auzi împărăteasa vorbele oglinzii, începu să tremure de mânie.

— Albă-ca-Zăpada trebuie să moară! strigă ea.

Împărăteasa își pierduse liniștea și somnul. Zi și noapte se frământa în gândurile ei negre, cum să scape de Albă-ca-Zăpada, căci invidia îi înțepase inima ca un spin și nu-i mai dădea pace. Și după multe gânduri rele, născoci un alt plan viclean.

Se îmbrăcă în haine vechi, ca o bătrână negustoreasă, își schimbă chipul și se făcu de nerecunoscut. Apoi porni peste cei șapte munți, până ajunse la căsuța piticilor.

Bătu la ușă și strigă:

— Marfă frumoasă! Marfă de vânzare!

Albă-ca-Zăpada privi pe fereastră și întrebă:

— Bună ziua, mătușică! Ce vinzi?

— Lucruri bune și frumoase, răspunse bătrâna. Cingători de toate culorile!

Și scoase o cingătoare împletită din mătase colorată.

„Bătrâna aceasta pare cumsecade”, gândi Albă-ca-Zăpada. A deschis ușa și și-a cumpărat cingătoarea.

Atunci bătrâna îi spuse:

— Vai, fetițo, ce urât ți-ai pus-o! Hai să te ajut eu s-o leg frumos.

Albă-ca-Zăpada nu bănuia nimic rău. Se apropie de bătrână și o lăsă să-i lege cingătoarea. Dar împărăteasa o strânse atât de tare, încât fetei i se tăie răsuflarea și căzu la pământ nemișcată.

— Acum tu nu mai ești cea mai frumoasă! spuse împărăteasa și plecă în grabă.

Spre seară, cei șapte pitici se întoarseră acasă. Când o văzură pe Albă-ca-Zăpada întinsă pe podea, se speriară tare. Au ridicat-o repede și au observat că cingătoarea era legată prea strâns. Au desfăcut-o în grabă, iar Albă-ca-Zăpada începu încet să respire din nou.

Când au aflat ce se întâmplase, piticii i-au spus cu grijă:

— Bătrâna aceea era împărăteasa cea rea! Să nu mai deschizi ușa nimănui cât timp noi nu suntem acasă!

Iar împărăteasa, când ajunse la palat, se duse îndată în fața oglinzii și întrebă:

— Oglinjoară, oglinjoară,
cine e cea mai frumoasă din lume?
Spune-mi numele anume!

Iar oglinda îi răspunse:

— Frumoasă ești, împărăteasă,
ca o piatră prețioasă,
dar dincolo de cei șapte munți,
la cei șapte pitici cărunți,
Albă-ca-Zăpada trăiește
și mai tare strălucește.

Când auzi răspunsul oglinzii, împărăteasa încremeni, încât simți cum îi îngheață inima de ciudă. Înțelese că Albă-ca-Zăpada e vie.

— De data aceasta am să găsesc ceva care o va pierde pentru totdeauna! șopti ea cu răutate.

Și, pricepută fiind la vrăji și lucruri întunecate, făcu un pieptene otrăvit. Apoi se îmbrăca ca o bătrână și porni peste cei șapte munți spre căsuța piticilor.

Ajunsă acolo, bătu la ușă și strigă:

— Marfă bună! Marfă frumoasă!

Albă-ca-Zăpada privi pe fereastră și spuse:

— Mergeți mai departe! Nu am voie să deschid ușa nimănui!

— Nici să privești nu ai voie? întrebă bătrâna cu glas blând. Ia uite ce pieptene frumos am!

Și ridică un pieptene strălucitor. Albă-ca-Zăpada îl privi și îi plăcu atât de mult, încât uită de sfatul piticilor și deschise ușa.

După ce îl cumpără, bătrâna îi spuse:

— Hai să te pieptăn puțin, fetițo.

Albă-ca-Zăpada nu bănuia nimic rău și o lăsă să-i atingă părul. Dar de îndată ce pieptenele îi atinse capul, otrava își făcu lucrarea, iar fata căzu fără simțire la pământ.

— Frumusețea ta s-a sfârșit acum! spuse împărăteasa și plecă grăbită.

Nu trecu mult și cei șapte pitici se întoarseră acasă. Când o văzură pe Albă-ca-Zăpada întinsă pe podea, înțeleseră pe dată că împărăteasa fusese iar acolo. Au căutat repede și au găsit pieptenele otrăvit ascuns în părul fetei. De îndată ce l-au scos, Albă-ca-Zăpada deschise încet ochii și le povesti tot ce se întâmplase.

Piticii au rugat-o din nou:

— Te rugăm, fii atentă și nu mai deschide ușa nimănui cât timp noi suntem plecați!

Iar împărăteasa, când ajunse la palat, se duse îndată în fața oglinzii și întrebă:

— Oglinjoară, oglinjoară,
cine e cea mai frumoasă din lume?
Spune-mi numele anume!

Iar oglinda îi răspunse:

— Frumoasă ești, împărăteasă,
ca o piatră prețioasă,
dar dincolo de cei șapte munți,
la cei șapte pitici cărunți,
Albă-ca-Zăpada trăiește
și mai tare strălucește.

Când auzi din nou vorbele oglinzii, împărăteasa începu să tremure de furie.

— Albă-ca-Zăpada trebuie să moară, chiar dacă asta mă va costa totul! strigă ea.

Apoi se închise într-o cameră ascunsă, unde nu intra nimeni niciodată, și pregăti un măr otrăvit. Mărul era atât de frumos, alb și roșu, încât oricine îl vedea își dorea să guste din el. Dar cine mușca din acel măr cădea fără putere.

După ce termină, împărăteasa își schimbă din nou înfățișarea și se îmbrăcă precum o țărancă. Apoi porni peste cei șapte munți spre căsuța piticilor.

Bătu la ușă.

Albă-ca-Zăpada scoase capul pe fereastră și spuse:

— Nu am voie să las pe nimeni în casă. Cei șapte pitici mi-au interzis.

— Cum vrei, răspunse femeia. Eu doar voiam să-ți dăruiesc un măr din coșul meu.

— Nu, mulțumesc, spuse Albă-ca-Zăpada. Nu am voie să primesc nimic.

— Ți-e frică de otravă? întrebă bătrâna. Uite, tai mărul în două. Tu mănânci partea roșie, iar eu partea albă.

Dar numai partea roșie era otrăvită.

Albă-ca-Zăpada privi mărul cel frumos și, când văzu că femeia mușcă din partea ei, nu mai bănui nimic. Întinse mâna și luă partea roșie.

De îndată ce mușcă din măr, căzu la pământ nemișcată.

Împărăteasa o privi cu răutate și spuse:
— Albă ca zăpada, roșie ca sângele și cu părul negru ca abanosul… de data aceasta nimeni nu te va mai salva!

Apoi plecă grăbită spre palat, ca să întrebe din nou oglinda.

Iar împărăteasa, când ajunse la palat, se duse îndată în fața oglinzii și întrebă:

— Oglinjoară, oglinjoară,
cine e cea mai frumoasă din lume?
Spune-mi numele anume!

Iar oglinda îi răspunse:

— Frumoasă ești, împărăteasă,
 Măria ta e cea mai frumoasă din întreaga lume!

Când piticii se întoarseră acasă în acea seară, o găsiră pe Albă-ca-Zăpada întinsă pe podea. Nu mai respira și nu se mai mișca deloc.

Au ridicat-o cu grijă și au încercat să o ajute. I-au desfăcut hainele strânse, i-au pieptănat părul și i-au spălat fața cu apă și vin, dar nimic nu o trezea. Copila rămânea nemișcată.

Piticii au plâns lângă ea trei zile și trei nopți.

Dar Albă-ca-Zăpada era încă atât de frumoasă, cu obrajii roșii și chipul luminos, încât părea doar adormită.

— Nu o putem ascunde în pământul negru, spuseră piticii.

Atunci au făcut un sicriu de sticlă, ca să poată fi văzută din toate părțile. Au așezat-o cu grijă înăuntru și au scris pe el, cu litere aurii, numele ei: Albă-ca-Zăpada, fiică de împărat.

Au dus sicriul sus, pe munte, iar unul dintre pitici rămânea mereu lângă ea. Și animalele pădurii veneau s-o privească în tăcere: mai întâi o bufniță, apoi un corb și, la urmă, un porumbel alb.

A trecut mult timp, dar Albă-ca-Zăpada nu se schimba deloc. Era albă ca zăpada, cu obrajii roșii ca sângele și cu părul negru ca abanosul. Părea că doarme.

Într-o zi, un prinț rătăci prin pădure și ajunse la căsuța piticilor. Când văzu sicriul de sticlă și pe Albă-ca-Zăpada înăuntru, nu-și mai putu lua ochii de la ea.

— Dați-mi mie acest sicriu, le spuse piticilor. Vă voi oferi orice doriți.

Dar piticii răspunseră:
— Nu l-am da pentru tot aurul din lume.

Atunci prințul le spuse cu tristețe:
— Atunci dăruiți-mi-l. Nu pot pleca fără ea. O voi păstra mereu cu drag și respect.

Piticilor li se făcu milă de el și îi dădură sicriul.

Slujitorii prințului îl ridicară și porniră la drum. Dar, la un moment dat, unul dintre ei se împiedică de o rădăcină, iar sicriul se clătină. Din zdruncinătură, bucățica de măr otrăvit ieși din gâtul Albă-ca-Zăpada.

ta deschise încet ochii, ridică capacul de sticlă și privi uimită în jur.

— Unde sunt? șopti ea.

Prințul îi răspunse cu bucurie:

— Ești în siguranță. Vino cu mine la castelul tatălui meu și fii soția mea.

Albă-ca-Zăpada îi zâmbi, iar inima ei se umplu de lumină.

Nunta lor fu pregătită cu mare bucurie și fast. Iar printre invitați a fost chemată și împărăteasa cea rea…

Împărăteasa se îmbrăcă în cele mai frumoase haine ale sale și se opri în fața oglinzii.

Apoi întrebă:

— Oglinjoară, oglinjoară,
cine e cea mai frumoasă din lume?
Spune-mi numele anume!

Iar oglinda răspunse:

— Frumoasă ești, împărăteasă,
ca o stea luminoasă,
dar tânăra regină cea nouă
este de o mie de ori mai frumoasă decât tine.

Când auzi răspunsul oglinzii, împărăteasa se umplu de frică și furie.

La început nu voia să meargă la nuntă. Dar invidia nu-i dădea pace și voia să vadă cine era noua regină.

Când intră în castel și o văzu pe Albă-ca-Zăpada vie și fericită, rămase nemișcată de uimire. Atunci înțelese că răutatea și invidia nu aduc niciodată fericire.

Iar Albă-ca-Zăpada și prințul au trăit mulți ani fericiți și au avut grijă de oamenii din împărăție.

Și astfel, binele a învins răul.